Moş Berilă prezintă:

NICOLA GRIFFITH - RÎUL LINIŞTIT

fragment (5)

Copyright © Nicola Griffith, 1995. Ediţia originală: Del Rey Books, 1995. Acest fragment, publicat cu acordul reprezentanţilor legali ai autoarei, a fost extras din primul capitol al ediţiei în limba română, publicată în noiembrie 2005 de Millennium Press. Pentru versiunea românească toate drepturile sînt rezervate Millennium Press. Foto: Lucia Ursu.

.

Doctorul nu era aşa cum se aşteptase Lore. Era de vîrstă medie, bine îmbrăcat şi foarte politicos. Şi rapid. Plimbă un scanner pe spatele ei.

— O infecţie. Trebuie curăţată.

Scoase un injector subcutanat ca o nuia.

— Nu, spuse Lore. Sînt alergică.

— Şi la plasturi?

Ea aprobă din cap. El oftă:

— Ei, ăsta e un inconvenient.

Scormoni în geantă. Lore auzi un uşor fîsîit, simţi o ceaţă rece pe spate şi un gust vag de antiseptic. Durerea dispăru într-o amorţeală generală. Ştia că îi curăţa rana, dar ea nu simţea decît o vagă zvîcnitură.

— Deocamdată e destul de curată.

De data asta luă din geantă o rolă de material alb. Se cutremură amintindu-şi plastenul. El făcu o scurtă pauză, apoi desfăşură o bucată şi o tăie. Sclipea. Un fel de ţesătură metalică.

— Ce-i asta?

— N-ai mai văzut aşa ceva? întrebă Spanner.

Lore clătină din cap. Amorţeala începea să-i dispară.

— Ia asta.

Spanner îi dădu o oglindă.

— Uită-te. E interesant.

Doctorul, pe care nu părea să-l supere rolul de vedetă de spectacol, îi unse marginile rănii cu un gel rece şi puse materialul uşor deasupra. Apoi desfăşură un cablu electric şi-l ataşă de material cu cleme.

— Ce…

— Întinde-te cît poţi de mult.

— Doare.

— Fă tot ce poţi. Cînd eşti gata, îi dăm drumul.

Aşa făcu.

Conectă firele la priză. Lore simţi o serie rapidă de furnicături în jurul rănii, iar materialul vaporos tresări pe spatele ei formînd deasupra rănii o cuşcă rigidă, dar flexibilă, ataşată de piele acolo unde doctorul aplicase gelul. El dădu la o parte materialul şi firele, şi luă altceva din geantă, în timp ce ea îl privea cu atenţie în oglindă. Îl ridică.

— Plaskin. Piele artificială.

De data asta spray-ul era mai gros, mai rezistent. Cînd termină, materialul alb, gelul şi o porţiune de doi inci din jurul rănii aveau acea culoare rozalie de bandaj pe care vînzătorii o numesc „de carne“. Arăta ca şi cum ar fi avut un şarpe gras, roz, întins în diagonală pe spinare. Doctorul îl atinse pentru verificare şi aprobă din cap satisfăcut.

— N-o să poţi să te aşezi sau să te sprijini pe spate, dar o să poţi purta haine într-o oră sau două, iar rana respiră. Următoarele zece zile, fă baie normal. Pielea artificială te protejează. O să mă întorc s-o scot şi să mă asigur că totul e în ordine. (Puse două flacoane cu medicamente pe podea în faţa ei.) Asta e tot ce am deocamdată ca antibiotice şi antivirale sub formă de pilule.

Ea simţea cum pielea artificială începea să adere la pielea sănătoasă de pe spate.

— Te doare rău?

— Da.

Îngenunche şi Lore simţi o atingere rece, apoi împunsătura unui ac în muşchiul umărului. Putea să simtă medicamentul răspîndindu-i-se sub piele, ca untul. Doctorul se ridică şi-i spuse lui Spanner:

— Crema asta este pentru cînd pielea artificială o să înceapă să cadă. Se freacă pe cicatrice de trei ori pe zi ca s-o menţină suplă. Nu am calmante pilule.

— Am mai folosit ace.

Lore se întrebă de unde ştia Spanner despre ace, dar doctorul nu părea să-şi facă griji. Îşi scoase agenda.

— Ce nume să folosesc? – privea de la una la cealaltă.

— Lore Smith, spuse Spanner.

El notă.

— Reţeta asta este pentru medicamente şi seringi de unică folosinţă. (Ridică privirea.) De la lanţul de farmacii Shu e bine?

Spanner aprobă, iar el apăsă butonul SEND şi băgă agenda la loc în buzunar.

— Vor păstra comanda şapte zile; după aceea nu mai e valabilă. Foloseşte o doză cît poţi de mică. Şi nu-i da mai des de şase ore.

Lui Lore nu-i plăcea să se vorbească despre ea ca şi cum n-ar fi fost de faţă, dar anestezicul îi acoperea faţa cu gheaţă şi creierul cu pînze de păianjen. Plutea în ceaţă în timp ce ei se îndreptau spre uşă, continuînd să vorbească. Doctorul nu păruse surprins de rana ei. Se întrebă cu ce fel de traumatisme era obişnuit să aibă de-a face şi cum ajung oamenii să aibă astfel de răni pe care nu vor să le facă cunoscute. Răni de cuţit, împuşcături…

Adormi, se trezi ca să înghită două pilule pe care Spanner i se întindea; o înţepătură, de data asta în fesă. Adormi din nou. Cînd se trezi de-a binelea era întuneric şi ea era învelită cu o pătură uşoară. Respira liniştit. Acolo unde pătura atingea pielea artificială care-i acoperea rana, nu simţea durere. Zîmbi în sinea ei. Un lucru atît de simplu, să nu doară.

Spanner lucra la masa ei şi lumina stridentă de halogen se revărsa în faţa ei. Se întinse, luă o agendă dintr-o grămadă aflată în umbră, o agăţă de o cutie mică, cenuşie, citi ceva pe ecran, o aşeză alături, luă altă agendă.

Lore o privi un timp. Femeia asta ştia totul despre ea: nume, vîrstă, familie. Dacă se ostenea să caute, ar fi putut obţine informaţii despre educaţie, hobby-uri, prieteni. Iar Lore nu ştia nimic despre ea, nu ştia nici măcar dacă a urmat vreo şcoală, dacă a fost vreodată bolnavă sau dacă a vizitat vreun medic sub numele ei real. Dacă avea un nume real. Ştia că unii oameni sînt ilegali din naştere – existenţa lor nefiind înregistrată nicăieri. Dar era prea înfricoşător să continue cu astfel de gînduri. Căscă zgomotos.

Spanner se răsuci în scaun.

— Începusem să mă întreb dacă nu ţi-am dat prea multe pilule. Cum te simţi?

— Mi-e sete. Şi am nevoie de haine.

— Amîndouă se rezolvă uşor.

Se ridică şi dispăru în umbră. Ledurile sclipeau în întuneric. Se întoarse cu o cămaşă veche şi moale, nişte lenjerie, pantaloni. Fără pantofi, observă Lore, dar se îndoia că o să plece undeva prea curînd.

— Cred că avem cam aceeaşi măsură.

Spanner se duse la bucătărie.

Lore se ridică, se crispă de durere, dar nu scoase un sunet. Îşi puse hainele.

Spanner se întoarse cu apă şi cafea. Pe ale lui Lore le puse lîngă salteaua de judo, pe ale ei le puse pe masa de lucru.

Lore o privi un timp.

Spanner se întoarse spre ea, neliniştită.

— Ce e?

Faţa îi strălucea ciudat în lumina halogenului alb şi a ledurilor roşii. Ca una dintre acele picturi de la sfîrşitul anilor ’60 care apăreau ca o vază, dar erau două feţe, îşi zise Lore. Scutură din cap. Probabil era din cauza medicamentelor.

— Dacă e aşa uşor să furi de pe agende, nu te temi că cineva o să facă acelaşi lucru cu a ta?

Spanner scoase un sunet dispreţuitor, undeva între amuzament şi cinism.

— Nu prea folosesc. Şi nici telefon.

Singura dată cînd Lore nu avusese agendă fusese la Ratnapida. Chiar şi atunci, se simţise ca dezbrăcată: incapabilă să dea de cineva sau cineva să dea de ea. Imposibil de urmărit. Probabil asta îi plăcea lui Spanner.

— Dar cînd ai nevoie? insistă.

— Atunci folosesc asta. (Trase un sertar şi scoase o agendă obişnuită.) E aproape goală. O curăţ de fiecare dată cînd mă întorc. Uită-te.

Întinse mîna. Lore trebui să se tîrască pe saltea.

O privi pe toate feţele, observînd imediat protuberanţa de metal şi ceramică.

— Ce e asta?

— O încuietoare.

— Dar ai spus că orice cod poate fi…

— Nu e un cod. E o încuietoare de modă veche, în care se bagă cheia şi se răsuceşte. Nimeni nu mai ştie cum funcţionează astea. E mai sigură decît cele mai moderne cifruri. Pentru majoritatea oamenilor.

— Majoritatea?

— Hyn şi Zimmer sînt atît de bătrîni, încît îşi mai amintesc unele lucruri. Şi ei m-au învăţat pe mine. Dar asta e altă poveste. Încuietoarea asta e pentru mine ca un dispozitiv de urmărire. Dacă cineva e destul de isteţ sau de tîmpit ca să fure o agendă care-mi aparţine, vreau să ştiu cine e. După ce vor fi încercat să descifreze monstrul ăsta, vor presupune – desigur, greşit – că aici trebuie să fie cine ştie ce secrete fabuloase, aşa că mai devreme sau mai tîrziu vor începe să pună întrebări despre cine ştie ceva despre astfel de încuietori. Şi o să-i depistez. Apoi vom avea o mică discuţie.

Lore privi bumbul de metal şi ceramică de pe agenda de plastic. O mică discuţie. Se gîndi la doctorul care pansa fără comentarii răni de cuţit.

(va urma)

Traducere din limba engleză: ROXANA BRÎNCEANU

.

Dacă rîndurile citite au reuşit să vă stîrnească apetitul, puteţi comanda RÎUL LINIŞTIT trimiţînd un mesaj pe adresa editurii. Dacă înainte de a vă hotărî să comandaţi vreţi să citiţi mai mult, Moş Berilă v-a oferit în ultimele zile textul integral al primului capitol, rîndurile de mai sus fiind ultima parte a acestuia. Prima parte a „cadoului” poate fi găsită aici, cea de-a doua, aici, cea de-a treia, aici, iar a patra, aici.

Mulţumim, Moş Berilă!