Ştefana şi boala fără leac

Recunosc, am o problemă: cînd o carte îmi „face cu ochiul”, fie live, într-o librărie, fie şi numai dintr-o recenzie, simt nevoia irepresibilă de a o poseda. De a o avea în bibliotecă, de a o citi pagină cu pagină, mirosind plumbul impregnat în hirtie, mîngîind textura copertei, lăsînd rîndurile scrise să se scurgă în ritmul lor de la nervul optic, din sinapsă în sinapsă, către departamentul ăla din creier unde informaţia din respectivele rînduri e prelucrată, analizată şi livrată sub formă de impulsuri electrice către centrul plăcerii mele cea mai vinovată, aceea a lecturii.

De ce ar fi plăcerea lecturii vinovată? Ei bine… Fiindcă e singura plăcere pe care nu mi-am putut-o refuza niciodată, singura căreia nu-i pot rezista, singura adicţie pentru care nu cred că există leac. Da, am avut de-a lungul vremii şi alte vicii, unele le mai am şi acum, la altele am renunţat. La alcool am renunţat şi nu-mi pare rău, mi-am redus drastic raţia de carbo-hidraţi de la anul nou încoace (şi îmi pare rău, dar rezist eroic), nu mai beau nici un fel de băuturi carbo-gazoase de vreo opt sau nouă ani, chiar şi cantitatea enormă de ţigări pe care o consumam pînă acum cîţiva ani s-a mai îmblînzit, rareori mai depăşesc un pachet şi jumătate pe zi. Dar cărţile… Aici am o problemă. Sînt bookaholic.

Bookaholismul e o boală cu predispoziţie ereditară şi e cronică, bunicul meu matern a murit cu o carte în mînă, tatăl meu la fel… Am o vagă bănuială că o soartă similară mă paşte şi pe mine, cu atît mai mult cu cît, de la o generaţie la alta, gena responsabilă a devenit dominantă şi, dacă bunicul era mulţumit să citească şi cărţi împrumutate, dacă tata a reuşit cît de cît să-şi stăpînească adicţia, mulţumindu-se să cumpere ceea ce-şi dorea să citească şi să publice în tinereţe cîteva povestiri, la mine boala a atins cea mai aberantă formă, aceea în care posesia şi lectura nu mai sînt de-ajuns, ci simt nevoia irepresibilă de-a produce, de-a edita cărţi şi de a le disemina în rîndul unui public care poate că habar n-are că-l aşteaptă o soartă cumplită.

De ce această lungă introducere? Fiindcă boala lecturii a mai făcut o victimă, chiar sub ochii mei, în această seară. În timp ce savuram liniştiţi ţigara de după cină împreună cu soţia mea, din camera de alături am auzit vocea Ştefanei, rostind apăsat şi monoton cuvinte care, iniţial, ni s-au părut fără noimă. Ne-am uitat unul la altul, apoi am pîndit-o de după uşă. Era cocoţată pe pat, cu volumul apărut azi al enciclopediei scoase de Cotidianul în braţe, şi… citea! Urmărea cu degetul literele, le rostea pe rînd, accentuîndu-le, apoi repeta, pe silabe şi, din nou, cuvîntul întreg. Trecea la următorul cuvînt şi, înainte de a-l rosti întreg, le mai citea o dată pe toate cele dinainte. Cînd ajungea la sfîrşitul unei propoziţii o recita de la cap la coadă şi lua o pauză mai lungă, iar pe faţă i se ivea expresia aceea dubitativă inconfundabilă pe care o afişează atunci cînd se gîndeşte ostentativ la ceva: procesa informaţia citită.

De cînd avea doar cîteva zile, încăperea ei preferată a fost biblioteca. Avea vreo trei săptămîni cînd încercam să o adorm stînd în fotoliu şi citindu-i cu glas tare ceea ce citeam la vremea respectivă. Îmi amintesc că a ascultat aşa primul roman al lui Richard Morgan, Altered Carbon, i-am citit cam jumătate din Versetele satanice în engleză… În loc să adoarmă, dădea capul pe spate şi se uita la cotoarele colorate ale cărţilor de pe rafturi. Dacă mă opream din citit, se strîmba a plîns şi, dacă nu reluam imediat, se întîmpla uneori să izbucnească. La doi ani şi vreo zece luni, chiar înainte de-a merge la grădiniţă, jocul ei preferat era să ia o carte şi să „citească”, după cum se poate vedea aici:

Ştiam că a învăţat să recunoască majusculele şi că, la grădiniţă, fiind ea grupa mare, a învăţat vreo şase sau şapte litere mici de tipar. N-am idee de unde le-a prins pe celelalte. Din zbor, probabil, „furînd meserie” ba de la bunica, ba de la văru-său, ba de la mama sau tata. Pentru cei care nu au avut ocazia să-mi cunoască nemijlocit progenitura, trebuie să precizez că Ştefana s-a născut în octombrie 2002, are aşadar cinci ani şi patru luni. Şi, aşa cum a reuşit şi în seara asta, de cînd a văzut lumina zilei, nu încetează să ne surprindă. Şi, deşi sînt nespus de mîndru de fata tatii, momente ca acesta mă înfioară, am pentru o clipă senzaţia că ea e altceva, că aparţine unei specii mutante, probabil acei postumani de care vorbesc alde Cory Doctorow, Charles Stross, Vernor Vinge şi alţi adepţi ai teoriei singularităţii. Time will tell. Dar primul pas a fost făcut.