o treabă franţuzească

Francezii de la Le Bélial reeditează în prima jumătate a acestui an ciclul Patrula timpului al lui Poul Anderson, în colecţia Kvasar, în două volume hardcover ale căror coperte sînt semnate de Philippe Caza. Eu am ediţia de la Baen, un paperback mic şi amărît (şi urît cu spume pe deasupra, ca tot ce fac ăştia de la Baen în materie de coperte; încă n-am văzut o copertă de-a lor măcar pasabilă). M-ar tenta ediţia franţuzească, fie şi numai pentru felul cum o să arate, sincer să fiu. Dar nu-i numai asta.

Cu autorul Poul Anderson am o relaţie specială: i-am tradus un roman, am redactat vreo trei traduceri din opera lui, ba am avut chiar şansa de a schimba cîteva mesaje pe e-mail şi mi-a trimis ultimul său roman antum, în 2000, cu un an înainte să moară. De Philippe Caza, aşijderea, mă leagă nişte amintiri plăcute; el a semnat ilustraţiile pentru două dintre cărţile pe care le-am scos la Dacia, chiar cele care îmi sînt cele mai dragi: traducerea mea din Joëlle Wintrebert şi romanul Onei Frantz, Sfîşierea. Tot de-atunci am nişte planşe originale ce-i poartă semnătura, planşe care, odată şi-odată, vor ajunge să atîrne pe pereţii biroului meu.

Later edit: coperta desfăşurată.

patrouille-integrale-1

 

nici măcar de jale

Mare tragedie mare, revistele Uniunii Scriitorilor şi-au suspendat de azi apariţia, după ce Ministerul Culturii a sistat finanţarea lor. Se pare că existau o duzină de astfel de reviste care primeau bani de la stat. Ca urmare, o grămadă de inşi se dau acum de ceasul morţii că vai, ne moare cultura scrisă! Serios? Păi ce anume o împiedică pe numita cultură scrisă şi publicată în revistele cu pricina să scoată bani din vînzări? Vînzări de reviste, nu de sedii. Aaaa, nu sînt vînzări, fiindcă nema difuzare. Păi nu-i nimic, poate că soluţia o constituie abonamentele. Aaaa, lumea nu vrea să facă abonamente! Nici măcar bibliotecile? Şi revistele stau maldăr în redacţii, de nu mai încap redactorii acolo şi trebuie să lucreze de-acasă, şi abia mai dau pe la sediu în zilele de salariu…

Da’ nu cumva toată lipsa de interes pentru revistele în cauză vine din faptul că acestea sînt desuete sau, pur şi simplu, ilizibile? Toate publică acelaşi număr restrîns de autori, la care se adaugă niscaiva glorii locale, nici una dintre revistele astea nu publică susţinut proză, de pildă, nici una dintre revistele astea nu are atitudine civică nici cît negru sub unghie (că, nu-i aşa, nu poţi muşca mîna care te hrăneşte…), nici una dintre revistele astea nu are un program de susţinere a literaturii noi. Şi-atunci cine mă-sa să le citească? Pensionarii Uniunii? Ei se fac că fac reviste şi au pretenţia ca statul să-i plătească, indiferent dacă onorabilele şi istoricele lor publicaţii au sau nu cititori.

Din partea mea, bon debarras. Nu ştiu ca Dilema, 22, Suplimentul de cultură sau Observatorul Cultural să aibă vreo subvenţie de la stat. Iar dacă au, nu vor muri fără ea, căci au fost ani de zile în care n-au avut aşa ceva. Şi dacă astea pot supravieţui (aşa cum supravieţuiesc, dacă-i pînă acolo, şi revistele de gen, fie că vorbim de Galileo, CPSF, Argos, Helion sau Revista de Suspans), înseamnă că se poate. Dacă alde România literară, Luceafărul de dimineaţă (!!!), Viaţa Românească, Ateneu, Vatra, Familia, Apostrof, Ramuri şi alte Convorbiri literare nu fac faţă pe o piaţă concurenţială (nici măcar în regim de print on demand sau în format electronic, că nu e scris nicăieri că o revistă trebuie să aibă un tiraj de Ţ exemplare!)… înseamnă că nu e nevoie de ele. Ura şi la gară!

…Sau, şi mai bine, la muncă. Că poate, măcar în ceasul al doişpelea, în lunile astea de suspendare, o să vă treacă prin minte un format reformat. Unul cît de cît atractiv pentru cititori plătitori.

jurassic live

Tocmai ne-am întors de la obişnuitul concert de joi seara al orchestrei Filarmonicii Satu Mare. Cu Franz Lamprecht la pupitru (unul dintre dirijorii care îmi plac mult, din „gaşca” care „conduce” la Filarmonică) şi un afiş care nu spunea multe (de regulă, sub genericul „Bijuterii muzicale” se regrupează piese mai scurte şi familiare chiar şi unui public mai profan), pe lîngă Rossini, Mozart, Delibes, Strauss şi Beethoven, am avut spre surprinderea noastră o experienţă absolut bestială. Nu de alta, dar ambele părţi ale concertului s-au încheiat cu cîte-o selecţie inedită: un potpourri din suita Jurassic Park a lui John Williams prima parte şi un Best of Duke Ellington cea de-a doua.

Acuma ascult, bineînţeles, soundtrackul integral al lui Williams (care-i, alături de Hans Zimmer, James Horner, James Newton Howard şi Ramin Djawadi, unul dintre compozitorii mei preferaţi de la Hollywood) şi mă gîndesc ce tare-ar fi o seară întreagă cu compoziţii care-au ilustrat muzical diverse pelicule SF. Musai să-mi fac un playlist de genul ăsta. Un soi de Awesome Mix No.1 al meu :D.

de votat

Trei dintre antologiile la care am lucrat în anul ce-a trecut sînt în competiţie pentru a intra în topul celor mai bune cărţi din 2015, compilat de cititorii site-ului Bookaholic. E vorba despre cele trei antologii editate de Michael Haulică: Argos Doi (MediaTech & TexaRom), Eroi fără voie şi Dincolo de orizont, volumul 1 (ambele apărute la Millennium). V-aş fi recunoscător dacă le-aţi vota şi voi, aici. Merci.

Assassinu’

E ziua Assassinului azi. Assassinul, adică Silviu Mihai Gheorghe, unul dintre cei patru stîlpi pe care se sprijină Millennium şi unul dintre cei mai mişto oameni pe care am avut norocul să îi întîlnesc. Un om pe care l-am cunoscut datorită cărţilor pentru care are aceeaşi patimă ca mine, acesta fiind de fapt motivul care ne-a apropiat. La mulţi ani, om fain, alături de oamele tale dragi!

the casualties

9781250059512Nick Holdstock e un nume care nu-mi spunea nimic pînă de curînd (decît prin asociere cu celălalt Holdstock, eventual). Omul a publicat anterior două lucrări de non-ficţiune, despre violenţele din Xinjiang, China. The Casualties e primul lui roman şi trebuie să recunosc că am fost atras de prezentare: ni se dă de înţeles că ar fi descrierea unei comunităţi urbane din Londra, în lunile ce premerg un eveniment apocaliptic. Mi s-a aprins beculeţul şi m-am gîndit imediat la trilogia Last Policeman al lui Ben H. Winters (faine cărţi!). Aşa că am ales să fie asta prima mea lectură pe 2016.

Nu-mi pare rău cu totul, căci romanul lui Nick Holdstock are cîteva pagini foarte bune de literatură şi nişte personaje de un pitoresc extraordinar. Nimic însă din tensiunea preapocaliptică omniprezentă din trilogia lui Winters. E firesc, într-un fel, cîtă vreme în The Casualties, deşi cititorul e anunţat dintru început de către narator că toate cele povestite în carte s-au întîmplat în urmă cu un deceniu şi ceva, înaintea unei catastrofe care a schimbat radical societatea umană, aceasta s-a produs fără vreun avertisment (o breşă impardonabilă în plauzibilitatea poveştii). Însă, aşa cum nu aflăm mare lucru despre cataclism, nu aflăm cine ştie ce nici despre societatea post-cataclism. Foarte faine personajele, interesantă dinamica lor (socială şi sexual-amoroasă deopotrivă), dar cărţii îi lipseşte finalitatea. O închizi şi eşti tentat să ridici din umeri: aşa, şi? Cam ăsta e motivul pentru care am notat cartea pe Goodreads doar cu trei stele.

Iată că, după multă vreme, prima lectură a anului nu mă dă pe spate. În anii din urmă,  prima lectură mi-a fost de calibru greu: Patrick Rothfuss, Robert Charles Wilson, Jo Walton, Ann Leckie, Mira Grant. Numărul mare de debuturi excelente în roman pe care le-am parcurs în anul ce-a trecut (Meg Elison, Seth Dickinson, Laura Van der Berg, S.L. Knight) m-a determinat să aleg o primă lectură mai riscantă. N-o să mai repet greşeala asta, prima carte citită într-un an trebuie să dea tonul lecturilor ulterioare. Oh well… Compensez însă din plin: m-am apucat ieri seară de Chris Hadfield – Ghidul astronautului pentru viaţa pe Pămînt. Big like, so far.

smoke on the water

orion_va_rasariCe mai găseşte omul – pardon, ursul – online: o recenzie nouă la o traducere de acum fix 20 de ani: Orion va răsări de Poul Anderson (publicată chiar de mine la Fahrenheit). A fost cea de-a patra (sau a cincea?) carte pe care am tradus-o (în primăvara lui 1996) şi a treia pe care am văzut-o publicată (aproape trei ani mai tîrziu). Am tradus-o în patru luni, în paralel cu Pilotul Jones al lui Heinlein, şi mi-a tihnit enorm. Am urît în schimb din tot sufletul ilustraţia lui Tudor (deşi recunosc că cromatica e superbă şi nici layoutul colecţiei nu era cu totul de lepădat, pentru vremea aceea). Am revăzut traducerea anul trecut, cînd am predat-o spre reeditare (la Paladin o să apară, dar nu ştiu cînd). Deci am putea spune că articolul lui Alexandru Despina e o cronică de întîmpinare. Mi-a mers la suflet felul în care îşi încheie articolul:

Privesc acest roman și ca pe o relicvă a unei idei care din motive pe care nu le cunosc, nu a reușit să dăinuie, aceasta fiind colecția Fahrenheit a editurii RAO, dedicată genurilor SF, Horror și Fantasy. Cărțile din acestă colecție nu au fost numeroase, dar o parte din ele au fost mai mult decât binevenite din punctul meu de vedere. Cam așa am început să colecționez cărți SF. Cam așa am ajuns aici.

Adică am reuşit, deşi eram la începuturile-mi de traducător (şi editor), să-i îndrum, măcar un pic, calea lui Alexandru Despina spre ceea ce face acum. Nice feeling.

…un sentiment pe care l-am retrăit după o lună şi ceva: atîta a trecut de cînd am aflat că prima carte SF citită de Ana Nicolau a fost Pilotul Jones. Mda. Acolo meritul a fost cu siguranţă al lui Nico în mai mare măsură: el a publicat cartea şi el i-a pus-o în mînă junioarei (şi bine-a făcut, bine-a ales). Nico. Uite cum mi-aduce o întîmplătoare asociere de idei aminte că mîine se face un an de cînd s-a dus. Nu-mi plac fazele astea. De vreo doi ani încoace mi se duc din jur fel de fel de oameni-reper pe care-i credeam veşnici. Deşertăciunea deşertăciunilor… Sau altfel spus, mama ei de viaţă, cu moartea ei cu tot! Hai că iar m-am întristat (v-am întristat?). Urăsc starea asta, ieri n-am fost în stare să termin nimic concret, am tot ascultat Bowie. Aşa că-i musai să mă smulg din borcanu’ cu melancolii şi cum altfel aş putea să fac asta decît ascultînd ceva cu adevărat ţapăn? Luaţi de-aici:

fără bowie

O să îmi lipsească ideea existenţei unui David Bowie care poate să scrie o asemenea piesă, care să inspire un om precum Chris Hadfield. Şi încă nu i-am ascultat decît o piesă de pe albumul cel nou. Ultimul, lansat acum fix trei zile. Life sucks and then you die. Sau it does not suck, but you die anyway. Fuck you, cancer!

day one

Anul ăsta, blogul de faţă va împlini cel de-al zecelea an de existenţă. Dintre care vreo şase ani destul de activi, cu lungi pauze de comă. Pauzele se datorează faptului că am făcut în perioadele cu pricina Galileo Online. Care de-acum e în hiatus (pe principiul clasic cu Jana care nu-i moartă, numa’ se transformă), aşa că bloaga-mi se cere îngrijită şi băgată în seamă.

Ergo, dare de seamă pentru prima zi a anului: dacă azi-noapte pe la 4 eram deja în culcuş (după o petrecere cu prietenii de tip mîncat bine, beut bine şi dimineaţa sculat mort), dimineaţă la 8 fără 10 eram bine-merci treaz şi funcţional (more or less). Citit oarece, scris un pic, lălăit vremea pe FB, mai citit oarece, gătit pentru prima oară (cu entuziasm şi succes) plachie de şalău, mîncat susnumita, dormit vreun ceas, ieşit la o cafea în oraş, bîntuit prin Petroame şi OMV-uri pentru o asigurare RCA (degeaba, nu le mergea sistemu’), revenit acasă, închis obloanele. Mîine urmează tradiţionalul drum de început de an la Cluj. Yay.

9781250059512Planuri pe două mii şaişpele abia început: destule. Legate şi de editură (domoale şi ferme, cum au cam fost de vreo doi ani încoace) şi de propria carieră literară (anul ăsta veţi citi prima carte cu numele meu pe copertă care n-o să fie o antologie). Vreau să citesc mai mult şi să mă bucur mai mult de ceea ce citesc. Vreau să ies mai mult din casă cu Lucişoara, fie şi la plimbări fără scopuri precise dacă nu s-o arăta altceva. Vreau să ajung mai des la moşie. Vreau să ascult muzică cu Ştefana. Se observă un tipar în toate astea, nu? Exact, vreau să îmi văd mai mult de mine şi de ale mele. Că fi’ncă time waits for no one: în anul care-a trecut mi s-a arătat o pisică mare şi grasă care mieuna exact chestia asta. În consecinţă: carpe fucking diem, people.

Mă duc să citesc. The Casualties de Nick Holdstock.

Vreo două. Două mii cinşpe

Cîte două din fiecare, pentru un an cu mai bune şi mai rele. Aleg să le menţionez numai pe cele bune, c-aşa vreau eu. În loc best & worst, am ales (vreo) două best-uri la categoriile care contează pentru mine. Ergo, iată:

Muzici

Două revelații am avut. Una dintre ele tristă și tardivă, din păcate.


Cărți

Un SF extraordinar de mişto şi un fantasy aşijderea: un autor pe care-l urmăresc de mult şi care nu încetează să mă surprindă plăcut la fiecare carte (McDonald) şi un debutant (Dickinson) – dar ce debutant! Şi o menţiune specială pentru o carte care urmează să apară abia la anul (the perks of being a publisher!), tot un debut (L.S. Hilton). Bune-bune-bune!

Întîmplări de natură profesională

Final Frontier 2015 (28-29 martie, Nexus Club, Bucureşti) şi prima convenţie a editorilor, creatorilor și traducătorilor de ficțiune de gen (25-27 noiembrie, Iaşi). Zile faine petrecute cu oameni faini.

Filme văzute

Marţianu‘ şi Mad Maxu‘, desigur. Star Wars mi-a tihnit, dar nu îndeajuns încît să se numere în top 2.


Seriale

Sense8 (fascinant din punct de vedere vizual) şi The Expanse (chiar dacă am văzut doar primele 4 episoade, e absolut fabulos).


Cam astea ar fi vîrfurile bucuriilor mele spirituale împărtăşibile public. P-alea personale le păstrez pentru mine. C-au fost, şi nu puţine. Una peste alta, n-a fost un an chiar aşa de rău. Ca dovadă, uite că l-am dus la bun sfîrşit. S-aveţi parte de toate cele bune în 2016, dragilor!

Promoţii la Millennium

Îmi fac datoria şi anunţ şi aici că la Millennium sînt în vigoare în acest moment (şi vor mai fi vreme de încă patru zile, pînă la Crăciun) patru promoţii / oferte speciale care s-ar putea să vă facă cu ochiul, fie pentru voi, fie pentru cei dragi vouă care iubesc literatura F&SF de bună calitate (caz în care v-aş recomanda să comandaţi pînă cel tîrziu mîine seară).

banner1

banner4

banner2banner3

Ne-am înţeles, da? Puneţi mîna şi comandaţi (un click pe bannerele de mai sus e suficient ca să ajungeţi pe pagina ofertei în cauză), că n-o să regretaţi.

Luna: New Moon

Noul roman al lui Ian McDonald e, după umila-mi părere, cea mai bună carte SF apărută anul ăsta. Are de toate: şi poveste, şi personaje, şi world-building la greu, şi o documentare făcută la marele fix. Ca să fie tacîmul complet, CBS a cumpărat drepturile pentru ecranizare sub forma unui serial TV.

luna-new-moon

Mai pe larg despre carte? Am scris o recenzie pe care vă invit să o citiţi integral în Galileo (ediţia pe hîrtie), cînd o fi să apară. Aici doar primul paragraf:

O lume la fel de imperfectă ca aceea a prezentului, din care există însă o posibilă evadare, către o alta, apropiată şi totuşi imposibil de îndepărtată, în care cei care ajung trebuie să se hotărască – într-un interval îndeajuns de scurt – dacă vor sau nu să rămînă pentru totdeauna. Posesorii unei calificări superioare au posibilitatea de a emigra pe Lună, unde coloniile conduse de cinci mari familii produc materie primă şi energie inclusiv pentru cei de pe planeta-mamă. Într-un mediu ostil, unde cea mai mică greşeală te poate costa viaţa, Luna şi-a construit propria civilizaţie, pe cît de asemănătoare cu cea terestră – căci şi aici banul este cel care dictează cine supravieţuieşte şi cine e exilat înapoi pe pămînt -, pe atît de diferită – căci legile terestre nu au putere aici, iar contractele sînt singurele lucruri sfinte, disputele fiind rezolvate inclusiv prin dueluri sîngeroase, în care judecătorii devin ei înşişi simpli martori. Luna e o societate stratificată invers decît cea terestră: castele defavorizate sălăşluiesc aproape de cupolele care acoperă oraşele selenare, abia adăpostite de vidul şi radiaţiile din exterior, iar clanurile conducătoare şi-au săpat adăposturi opulente sub suprafaţa acoperită de omniprezentul praf al Lunii.

Dincolo de noaptea minţii. Antologia rîgîielilor (2)

Aurelian Pavelescu (bou ţărănesc creştin democrat): „Ca partid creştin, cu legitimitate istorică, solicităm preşedintelui României, domnului Klaus Iohannis, să invite la consultările pe care le-a iniţiat în vederea formării noului guvern, şi şefii cultelor religioase din România: Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul Bisericii Greco-Catolice, Şefii cultelor protestante şi neo-protestante, Şeful Cultului Mozaic şi Muftiul Cultului Musulman. De asemenea, Preşedintele să invite la dialog Preşedintele Academiei Române şi reprezentanţii Universităţilor, ai şcolii româneşti, care, la rândul lor, au legitimitatea de a reprezenta interesele reale ale poporului.

Această consultare este necesară, în condiţiile în care Preşedintele României a afirmat că, în urma evenimentelor din ultimele zile, e nevoie nu doar schimbarea guvernului, ci de o adevărată schimbare de mentalitate în spaţiul public. Reprezentanţii instituţiilor morale ale poporului, bisericile şi şcoala, nu pot fi ignorate, în condiţiile în care criza profundă care a afectat societatea românească, începând cu clasa politică, este criza morală”.

Dincolo de noaptea minţii. Antologia rîgîielilor (1)

Adrian Năstase (ex-premier, ex-puşcăriaş, blogger): „Dincolo de responsabilitati, cred totusi ca ar trebui sa facem in asa fel incat nevoile varstei sa-si gaseasca raspunsuri nu in underground, in droguri, in blazare, nu intr-o traire autista, in incaperi cu multa lume dar cu muzica data la maxim facand sa vibreze peretii si  in care nu exista posibilitatea de comunicare decat prin simturi. […] Chiar si partida de sex a premierului Filat (pana unde s-a ajuns in batalia politica de la Chisinau!!) a palit in fata acestei drame…”