Road (and boat) trip with the Amazing VanderMeers (3)

Ştia kahuna Bogdan ce ştia… La trei şi jumătate, după nici cinci ore dormite, am făcut, de voie, de nevoie, ochişori. Mici şi prietenoşi. La patru şi zece părăseam Poiana Ţapului, exact în clipa în care începea să plouă… Trezirea asta matinală s-a dovedit însă folositoare, căci n-am mai prins aglomeraţie la Posada. Nu ştiu cum au reuşit Mireille şi Marius să rămînă treji, dar important e că a reuşit, astfel încît, pe cînd începea să se crape de ziuă, alimentam de zor vehiculele expediţionare (şi pe noi cu energizante) la o staţie de benzină de undeva din nordul Bucureştilor.
Bieţii Jeff şi Ann au avut parte de-un prim contact cu capitala destul de straniu. Soarele încă nu răsărise, din ceaţa cvasi-omniprezentă se iţeau ici-colo blocuri, ansambluri rezidenţiale pe care nu le ştiam şi al căror nume mi-e greu să mi-l amintesc şi, nici măcar din întîmplare, vreun reper arhitectonic memorabil. Ba nu, mint. (La un moment dat, Ona a coborît; biata de ea, după ce avusese un week-end atît de plin, începea săptămîna de lucru cu o noapte pe jumătate nedormită, urmînd ca, peste doar cîteva ore, să intre în pîine, cu o şedinţă de redacţie, în timp ce noi aveam să ne relaxăm…) Ei bine, imediat după ce ne-am despărţit de Ona, am trecut pe lîngă avionul acela plantat în mijlocul intersecţiei, undeva în Colentina…
Din fericire, ploaia nu ne-a urmărit de la munte. La intrarea pe autostradă, am fost întîmpinaţi de-un răsărit de soare de zile mari. Aveam senzaţia aceea inegalabilă a plecării în vacanţă, către mare, deşi destinaţia noastră era alta. Am parcurs autostrada şi, exact cînd şoseaua începea să se aglomereze, undeva pe la Medgidia, Marius a cotit pe un drum judeţean. După vreo douăzeci de kilometri, am intrat iar pe un drum naţional, cel care leagă Constanţa de Tulcea. Marea a rămas undeva în urmă, s-a lăsat din nou o ceaţă „intermitentă”, iar Mike, luînd o pauză din scris (îşi făcea tema pentru acasă, recte articolul pentru rubrica din Observator Cultural – îl puteţi citi în întregime aici), m-a trezit din moţăială, arătîndu-mi undeva spre dreapta o întindere uriaşă de apă: lacul Razelm (sau să fi fost Sinoe?).
Am ajuns la Tulcea cu vreo oră şi jumătate înainte de plecarea cursei noastre rapide, dar am pierdut o grămadă de vreme încercînd să găsim locuri într-o parcare păzită. Ne-a rămas timp destul însă pentru a savura cu toţii (inclusiv eroicii noştri şoferi, Mireille şi Marius), cîte-o bere rece. Apoi ne-am îndreptat spre pontonul ce ne fusese indicat, pentru a ne ocupa locurile pe vapor.
Vaporul nostru, o cutiuţă cam strîmtă, se numea Sf. Gheorghe. Am încăput aproape toţi pe două banchete, de-o parte şi de alta a unei măsuţe, iar bagajele ne-au fost înghesuite în spate, deasupra unui recipient care conţinea momeală vie. Coropişniţe? Gîndaci? N-am idee, dar Mireille i-a indus lui Jeff ideea că stă spate-n spate cu o grămadă mare de „cockroaches”, iar bietul om s-a crispat, încercînd apoi tot drumul să se relaxeze, ceea ce i-a reuşit abia în momentul în care gîndacii au fost debarcaţi. Individul care supraveghea pasagerii avea o figură patibulară rău şi ne-a interzis să urcăm pe punte („prea mare viteza”, zicea el). Prin urmare, dorinţa mea de-a fotografia peisajul s-a cam dus pe apa Dunării, căci hubloul lateral era jegos nevoie mare. M-am mulţumit, prin urmare, să-i fotografiez pe Jeff şi Ann.
L-am părăsit fără regrete pe Sfîntul Gheorghe cel rapid la Crişan, de unde am urcat într-o şalupă rapidă, care ne-a debarcat la hotel. Ajunşi aici, am început să ne simţim cu adevărat în vacanţă, iar nu într-un marş forţat. Un duş binefăcător, aer condiţionat, haine curate şi lejere şi… gata pauza! În cele patruzeci şi cinci de minute, Bogdan şi Mireille au reuşit să-i convingă pe amploaiaţii hotelului să ne facă rost de bărci şi să ne pregătească o ladă frigorifică plină cu sandvişuri şi apă. Şi-am pornit din nou la drum, cu Mike în chip de skipper într-una din bărci şi Jeff şi Ann în cealaltă.
Jeff îmi mărturisise pe drum că spera să-şi satisfacă aici apetitul de bird-watcher resté sur sa faim, întrucît, de cînd aterizase în Europa, de-abia dacă văzuse vreo trei zburătoare. L-am liniştit, aici avea să aibă parte de bird-watching la greu. În prima jumătate de oră, cele două bărci au parcurs în sens invers braţul Dunării. Prilej pentru noi de-a admira arhitectura rurală a localităţii Crişan, în toată splendoarea ei. De-o parte, casele destul de amărîte ale localnicilor, fiecare dintre ele cu cîte-o barcă legată la ponton, de alta, vilele şi pensiunile care, după cum citeam azi într-un ziar, nu prea au autorizaţiile de construcţie în regulă…
Chiar pe cînd începeam să ne plictisim, barcagiii noştri au cotit-o la stînga, pe un canal mai îngust, apoi pe altul şi mai îngust, cu numele afişat pe-o bucată de tablă ruginită, „Canalul Lung”. De-aici a debutat cu adevărat aventura noastră în Deltă. E greu de descris senzaţia de sălbăticie pe care o inspiră, celui care pătrunde acolo pentru prima oară, desişurile de stuf, sălciile de pe malurile incerte sau plaurii care colcăie de viaţă: melci, lipitori cît palma, broaşte, nuferi şi păsăret cît cuprinde. La fel ca şi mine, Mike şi Marius erau absorbiţi de peisaj; din cînd în cînd, barcagiul nostru ne trezea din reverie cu cîte-o înjurătură la adresa motorului care nu-l slujea cu îndeajuns de multă credinţă; individul avea un repertoriu nu foarte bogat în domeniu, dar plastic… Între timp, am tras cu ochiul şi la Jeff şi Ann. Americanii noştri erau de-a dreptul fermecaţi. Făceau cu schimbul la camera de filmat, nedorind să piardă nimic. La întoarcere, Jeff mi-a spus că se bucura că putuse să filmeze, fiindcă în mod sigur nu avea să reţină tot şi abia aştepta să identifice zburătoarele felurite care ne intersectaseră calea. Am văzut un stol de lebede luîndu-şi zborul, am văzut ţigănuşi, cormorani, o grămadă de pescăruşi, lişiţe, berze, din nou lebede (astea însă mai mici şi parcă tăvălite-n cenuşă; barcagiul nostru ne-a explicat că erau pui de lebădă).
La un moment dat, în timp ce „gondolierii” noştri îşi curăţau elicele motoarelor, am profitat de apropierea dintre bărci şi-am împărţit mîncarea şi apa. Cu toţii am devorat sandvişurile şi, sînt aproape convins de asta, am suspinat în gînd visînd la o bere rece. Am hoinărit dintr-un ghiol într-altul vreme de vreo două ceasuri. Acolo unde motoarele bărcilor nu mai făceau faţă apei devenită vîscoasă de-atîtea ierburi, vîslele se dovedeau soluţia salvatoare. Am pus mîna şi eu şi Marius la împins barca, în vreo două rînduri. Într-un tîrziu, am nimerit din nou pe Canalul Lung, însă într-o porţiune mai îngustă decît cea prin care pătrunsesem în sălbăticie. Curînd am ieşit la „larg”, pe braţul Dunării. Barcagiul nostru cred că-i mulţumea lui Dumnezeu că Mireille avusese ideea de a scurta excursia la numai trei ore, din cele patru programate iniţial. A pornit cu o asemenea viteză spre debarcaderul hotelului încît am parcurs drumul făcut înainte în jumătate de oră în mai puţin de douăzeci de minute. Iniţiativa scurtării excursiei a fost salutată cu entuziasm de toţi. Adevărul e că începeam să simţim oboseala a două zile de goană prin ţară. Chiar şi Jeff avea să ne mărturisească a doua zi că, la un moment dat i se urîse cu atîta bird-watching şi tare-ar fi băut o bere rece, pe pămînt ferm.
Pînă la ora cinei mai rămăsese aproape o oră şi jumătate. Am moţăit un pic, în timp ce Mike îi dicta Onei articolul la telefon, apoi a venit Mireille şi m-a întristat: piscina hotelului, oricît ar fi fost ea de albastră, nu era locul propice pentru partida de polo pe care o plănuisem, în continuarea experienţei fotbalistice din seara precedentă. De bună credinţă şi încălzită de soarele care ne bătuse în cap pe tot parcursul croazierei prin stuf, Mireille făcuse o lungime de bazin şi se pregătea de a doua, cînd a dat nas în nas cu ditamai broscoiul. Brrrr!
Jeff apucase să-şi citească mailurile în biroul de lîngă recepţie şi îi cedase locul lui Mike, care se hotărîse, la îndemnul lui Bogdan (şefu-i şef şi-n deltă), să posteze o însemnare pe blogul fiction.ro, referitoare la turneul nostru în compania scriitorului american. Acum, Jeff savura o bere pe malul apei, lîngă ponton. Care ponton, plutitor de felul lui, era legat de mal, pe lîngă diverse odgoane şi pasarelă, şi de un buştean nu foarte gros, care se legăna la vreo doi metri deasupra apei. Mireille şi cu mine ne-am încumetat să-l parcurgem, în echilibru, Jeff s-a răzgîndit, pretextînd că era deja la a doua bere; Mireille a avut curajul de a se întoarce pe mal pe acelaşi drum; în ce mă priveşte, m-am orientat către pasarelă: nu-i bine să-ţi forţezi norocul.
Cina a fost unanim apreciată: o ciorbă bună (o adevărată mană cerească pentru stomacul meu de ardelean obişnuit cu hrana lichidă la felul întîi), un somn la grătar şi clătite (cu diverse variaţii pe această temă dominantă). Totul stropit cu moderaţie cu un vin alb rece. Într-atît eram de flămînzi, încît am pierdut apusul soarelui. Vrînd să prind ultimele lumini ale asfinţitului, am ieşit pe mal cu aparatul de fotografiat în mînă. Bogdan m-a imitat. Mare greşeală: nici două minute mai tîrziu, reveneam amîndoi în goană, cu roiuri de ţînţari pe urmele noastre. Ulterior, am rîs la unison la gîndul că l-am fi putut corupe şi pe Jeff să iasă. Ne-am imaginat titlurile dintr-un ipotetic tabloid, de-a doua zi: „Un american scapă cu viaţă din castelul lui Dracula, dar e răpus de ţînţari pe malul Dunării”. Apoi am convenit să ne despărţim şi să ne ducem la culcare. Cu trezirea din miez de noapte, cu cei aproximativ 500 de kilometri parcurşi, cu hai-hui-ul prin stuf şi cu vinul acela buuuun-buuuuun, avusesem parte, cu asupra de măsură, de-o zi plină.
Anunțuri

9 gânduri despre &8222;Road (and boat) trip with the Amazing VanderMeers (3)&8221;

  1. S-a sters mesajul pe care-l postasem adineaori. Cred ca eu sunt de vina.
    Anyway, spuneam ca tre’ sa si fost tare fain in excursia asta si ca am speranta ca Jeff se va folosi de cele vazute pentru le include undeva in viitoarele lui texte. Ar fi, poate, cea mai buna promovare pentru meleagurile noastre dragi.
    Apropo, excelent reportajul asta, Horia. E scris cu vana. Sper ca-l vei pune undeva, candva si pe hartie. Astept installmentul urmator.

  2. Vezi comentariile la postul anterior, Mirelo! Am avut deja o propunere de publicare, de la nimeni altul decit kahuna Bogdan! Modest cum ma stii, am facut o contrapropunere mai productiva. 🙂

  3. Si eu pe-aici! Super reportsjul! Va fi cu siguranta o postfata la City of Saints… Felicitari si da-i inainte.

  4. Sper sa pot posta continuarea (care e deja scrisa pe jumatate) deseara sau miine, din Viena. Daca nu, luni, cu siguranta. Sorry for keeping you waiting…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s