Moş Berilă prezintă:

nicola.jpg

Nicola Griffith: RÎUL LINIŞTIT

(fragment)
.
Copyright © Nicola Griffith, 1995. Ediţia originală: Del Rey Books, 1995. Acest fragment, publicat cu acordul reprezentanţilor legali ai autoarei, a fost extras din primul capitol al ediţiei în limba română, publicată în noiembrie 2005 de Millennium Press. Pentru versiunea românească toate drepturile sînt rezervate Millennium Press. Foto: Kelley Eskridge.

.

În inima oraşului era un rîu. La ora patru dimineaţa mirosul său pătrunzător şi rece se strecura pe străzile pustii şi se aciua în umbrele dintre depozite. Mergeam cu grijă, nedorind să tulbur liniştea. Mirosul rîului se făcea mai puternic pe măsură ce mă afundam în zona depozitelor, Oraşul vechi, în care numele străzilor variau: Digger Lane, Silver Street, The Land of Green Ginger, secolul al cincisprezecelea făcîndu-şi simţit ecoul pînă la începutul celui de-al douăzeci şi unulea.
Apoi nu mai era nici o clădire, nici o alee, numai rîul lunecînd leneş şi larg sub cerul gol. Am păşit cu grijă în spaţiul liber, ca un mic mamifer părăsind adăpostul copacilor pentru un ţărm expus.
Rîurile au fost o sursă de civilizaţie, scene ale tuturor începuturilor şi sfîrşiturilor din timpurile străvechi. Copiii erau aduşi pe ţărmuri pentru a fi spălaţi, cadavrele erau lăsate să fie purtate de valuri. Naşterile şi morţile erau în general probleme ale comunităţii, dar eu eram aici singură.
M-am aşezat pe butucii masivi ai debarcaderului – înnegriţi de vreme şi alunecoşi de alge – şi mi-am lăsat degetele să atîrne în apă.
În ultimele două sau trei luni venisem adesea aici, de obicei după căderea serii, cînd turiştii nu se mai pozau pe vechile lanţuri şi corturile vărgate ale bistrourilor erau strînse pentru noapte. În amurg rîul era lucios şi imperturbabil, de un negru atît de adînc, încît părea purpuriu. Îl priveam în tăcere. Văzuse romani, vikingi, regi medievali. Cînd eram lîngă el, nu mai conta că sînt singură. Stăteam unul lîngă altul, rîul şi eu, şi priveam stelele rotindu-se deasupra.
Puteam vedea stelele deoarece îmi luasem obiceiul să ridic grătarele discret încastrate în pavaj şi să sparg cutia de un albastru-închis care controla iluminatul stradal. Îmi făcea plăcere să sting felinarele de fier forjat în mod intenţionat de modă veche, a căror lumină bogată şi portocalie poleia pietrele şi transforma şase secole de istorie violentă într-un tihnit basm de spus la gura sobei. Atît de puţini oameni apucau pe acest drum noaptea, încît de obicei treceau cîteva zile, cîteodată chiar zece, înainte ca defecţiunea să fie raportată, şi încă vreo săptămînă pînă să fie reparată. După aceea lăsam luminile aprinse un timp oarecare înainte de a le stinge din nou. Muncitorii din oraş începuseră să şoptească între ei că High Street era bîntuită.
Şi poate chiar era. Poate eu eram o fantomă. Erau oameni care mă credeau moartă, iar identitatea mea, atunci cînd aveam una, era construită din cei mai moderni fotoni şi electroni ectoplasmatici care zburau tăcuţi prin reţelele de date ale lumii.
Mîna pe care o scufundasem în rîu începea să se usuce. Mă mînca. Mi-am scărpinat membrana dintre arătător şi degetul mare, cicatricea de acolo. Mîine, dacă totul mergea bine, dacă Ruth mă va ajuta pentru o ultimă dată, un implant de mărimea unui mormoloc va fi plasat sub cicatrice. Şi eu voi deveni altcineva. Din nou. Numai că de data asta va fi permanent. Data viitoare cînd îmi voi scufunda mîna în rîu o voi face ca o persoană legitimă, renăscută la trei ani după ce ajunsesem în oraş dezbrăcată şi fără nume.
Primul lucru la care se gîndi cînd se trezi goală pe pietre fu: Nu te rostogoli pe spate. Rămase nemişcată, încercînd să se concentreze asupra pietrelor reci de sub şold şi bărbie, asupra gustului ciudat din gură. Droguri, îi dăduseră droguri ca să nu se mai zbată, după ce…
Nu te gîndi la asta. Nu-şi permitea să-şi amintească acum. Se va gîndi la asta mai tîrziu, cînd va fi în siguranţă. Amintirea a ce se întîmplase se strînse la loc într-un mic balonaş.
Înălţă capul şi simţi tăietura mare şi deschisă de-a curmezişul muşchiului trapezoid pulsînd. Greaţa o făcu să respire superficial pentru o clipă, dar apoi îşi ridică din nou capul şi privi: noapte, într-un oraş străin. Şi era frig.
Era ghemuită în poziţie fetală lîngă nişte gunoaie pe o stradă liniştită, pietruită. Mai degrabă o alee. Undeva la limita vederii ei periferice culorile unui difuzor de ştiri clipeau în tăcere.
Închise din nou ochii, încercînd să gîndească. Lore. Mă numesc Lore. Începuse să bată vîntul, şi o hîrtie, o bucată de ziar, o lovi în faţă. O împinse în lături, apoi se răzgîndi şi o trase spre ea. Hîrtia, citise, avea calităţi de izolator.
Gustul ciudat, metalic din gură se estompase, iar mintea i se mai limpezise puţin. Trebuia să se ascundă undeva. Şi trebuia să se încălzească. O picătură de ploaie îi căzu pe buze, şi o linse automat, confuză. De ce să se ascundă? Cu siguranţă existau oameni care ar iubi-o şi ar avea grijă de ea, ar mîngîia-o şi i-ar curăţa rănile, doar dacă le-ar da de ştire unde se află. Dar Ascunde-te, spuse vocea din creierul său crocodilian, Ascunde-te!, şi muşchii îi tresăriră şi sudoarea începu să-i curgă pe coaste, şi amintirea cenuşie şi alunecoasă ca un balon din ţeasta ei se umflă ameninţînd să explodeze.
Se tîrî spre difuzorul de ştiri datorită culorilor lui nefireşti, seriei de secvenţe de ştiri fulgerînd iar şi iar într-un cerc nesfîrşit, imitînd viaţa. Stătea pe drum în ploaie, în puterea nopţii, goală, şi se scălda în culori ca şi cum acestea ar fi fost lumina soarelui, caldă şi sigură.
Îi luă ceva timp pînă să-şi dea seama de ceea ce vedea: pe ea însăşi. Pe ea însăşi stînd goală pe un scaun, legată la ochi, implorîndu-şi familia, vă rog, vă rog, plătiţi ceea ce vor răpitorii.
Imaginile acţionară ca un deschizător de conserve, zgîriindu-i balonul din cap, inundînd-o cu imagini: răpirea, umilirea, camera filmînd tot. „Aşa familia ta o să vadă că vorbim serios”, spusese el. Zi după zi. O aniversare a 18 ani petrecută în pielea goală într-un cort, în mijlocul unei camere, cu nimic altceva decît o găleată de plastic murdară drept companie. Şi iată acolo, în culori: ea goală, plîngînd, un bărbat vorbind îngîmfat în faţa camerei, cerînd şi mai mulţi bani. Ea legată de scaun, cerşind ceva de mîncare. Cerşind…
Şi întreaga lume văzuse asta.
(va urma)
Traducere din limba engleză: ROXANA BRÎNCEANU
.

Dacă rîndurile citite au reuşit să vă stîrnească apetitul, puteţi comanda RÎUL LINIŞTIT trimiţînd un mesaj pe adresa editurii. Dacă înainte de a vă hotărî să comandaţi vreţi să citiţi mai mult, treceţi pe-aici mîine, pe la aceeaşi oră. Moş Berilă se va ţine de promisiune şi vă va oferi continuarea.

 

 

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Moş Berilă prezintă:&8221;

  1. Pingback: Moş Berilă prezintă: « Însemnări din colţu’ hărţii

  2. Pingback: Moş Berilă prezintă: « Însemnări din colţu’ hărţii

  3. Pingback: Însemnări din colţu’ hărţii

  4. Pingback: Moş Berilă prezintă: « Însemnări din colţu’ hărţii

  5. Pingback: Oferta săptămînii (3): 2 x Nebula + 1 x Galileo = 50 lei « Ugly Bad Bear's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s