Moş Berilă prezintă:

nicola2.jpg

NICOLA GRIFFITH – RÎUL LINIŞTIT

fragment (2)

Copyright © Nicola Griffith, 1995. Ediţia originală: Del Rey Books, 1995. Acest fragment, publicat cu acordul reprezentanţilor legali ai autoarei, a fost extras din primul capitol al ediţiei în limba română, publicată în noiembrie 2005 de Millennium Press. Pentru versiunea românească toate drepturile sînt rezervate Millennium Press. Foto: Kelley Eskridge.
Întreaga lume o văzuse goală, fizic şi mental, în timp ce îşi luau micul dejun sau mergeau la lucru cu trotuarele rulante. Sau poate că bîndu-şi cafeaua acasă au fost atraşi de isteaţa înjghebare de imagini şi şi-au zis: Ce naiba, am putea plăti să descărcăm întreaga poveste. Şi ea îşi aminti de răpitorii ei, unul care mirosea mereu a peşte prăjit, pe jumătate conducînd-o, pe jumătate tîrînd-o afară în curte, pentru că o credea ameţită de droguri – pe care ea le palmase –, celălalt desfăşurînd o folie nouă de plasten transparent într-o camionetă descoperită. Îşi aminti mirosul ploii căzînd pe uneltele agricole ruginite lîngă zid, şi panica. Panica atunci cînd gîndise: Asta e. O să mă omoare. Şi hotărîrea absolută de a lupta pentru ultima oară, felul în care căzuse uşa metalică, de parcă s-ar fi deşurubat de pe umerii ei, cum îl împinsese pe omul de lîngă ea, apucase în mînă ţepuşa de metal fină şi rece şi se răsucise. Îşi aminti expresia feţei lui atunci cînd ochii lor se întîlniseră, ca şi cum ar fi ştiut că o să-l ucidă, ca şi cum ar fi ştiut că o să înfigă metalul ascuţit în gîtul lui, aşa cum şi făcuse. Îşi aminti horcăitul lui în timp ce cădea, trăgînd-o şi pe ea după el, prăbuşindu-se într-o grămadă de fiare. Vechea lamă de plug tăindu-i propriul spate de la umăr la vertebra lombară. Strigătul celuilalt bărbat sărind din camionetă, poticnindu-se de pietre, ridicînd-o în picioare, verificîndu-l pe omul căzut, ţipînd: „L-ai omorît, tîrfă proastă, l-ai omorît!“. Cum corpul nu-i funcţiona, nu asculta de necesitatea de a fugi; cum el o împinsese brutal în camionetă şi trîntise uşa. Şi sîngele picurînd pe podeaua de plasten; gîndind Ah, deci pentru asta era. Îşi aminti de el spunîndu-i camionetei unde să meargă, sîngele de pe mîinile lui. Cum o blestema pentru prostia pe care o făcuse: nu ştia că îi dădeau drumul? Dar ea nu ştia. Ea credea că aveau s-o omoare. Şi apoi privirea tristă, felul în care clătinase din cap şi spusese: Îmi pare rău, dar m-ai silit să fac asta şi cel puţin n-o să simţi durerea… Şi din nou panica; căutînd orbeşte mînerul din spatele ei; uşa deschizîndu-se. Îşi aminti lenta cădere pe spate, simultan cu şuvoiul de drog nazal care ar fi trebuit să-i fie fatal…
Dar era vie. Destul de vie ca să stea în ploaie, cu pielea colorată cu propriile-i imagini, şi amintindu-şi totul.
Un taxi trecu pe aproape.
Ea nu strigă, dar nu era sigură dacă din cauză că era prea slăbită sau din cauză că-i era frică. Şoferul de taxi ar fi putut s-o recunoască. Ar fi ştiut ce-i făcuseră. Ar fi văzut. Toţi ar fi văzut. S-ar fi uitat la ea şi ar fi ştiut. Nu putea să-şi cheme familia. Şi ei o văzuseră cu toţii suferind. Ori de cîte ori ar fi privit-o ar fi privit acele imagini, şi ea i-ar fi văzut privindu-le, şi s-ar fi întrebat de ce nu plătiseră răscumpărarea.
Părul îi era lipit de cap. Ploaia continua să cadă. Se tîrî pînă în dreptul unei uşi, dîndu-şi seama că scîncea. Trebuia să tacă, trebuia să se ascundă. Trebuia să se facă pierdută. Gîndeşte-te. Ce ar putea să te trădeze? Se căzni să se ridice în genunchi şi încercă să-şi privească reflexia în oglinda magazinului, dar ploaia o împiedica. Frecă colţurile uşii pînă cînd murdăria de acolo deveni noroi în mîinile ei ude. Îşi întinse noroiul pe păr. După treizeci de zile, nanomecşii care îi colorau părul muriseră, probabil, şi începuse să apară cenuşiul natural. Doar foarte puţini – cei foarte bogaţi – îşi purtau părul cenuşiu natural. Altceva? Identitatea ei Personală, ADN-ul şi inserţia Contului personal – PIDA. Dar cînd îşi ridică mîna stîngă în lumina sclipind pe uşă văzu cicatricea roşie de pe pielea dintre degetul mare şi arătător. Desigur – răpitorii îi îndepărtaseră PIDA din prima zi pentru a împiedica urmărirea.
Era singură, rănită şi fără bani. Avea nevoie de ajutor, dar îi era frică să-l găsească.
Aproape se lumina de ziuă cînd auzi paşi. Se uită cu atenţie pe alee. O femeie cu păr blond întunecat, vîrît în gulerul unei haine largi, mergea cu paşi de noapte: uşor, dar precaut. Cu o mînă în buzunar.
Ajută-mă.
Vocea ei era doar o şoaptă şi Lore crezu că femeia n-a auzit-o, dar ea încetini, apoi se opri.
— Vino în lumină să te văd.
O voce cum Lore nu mai auzise înainte: uşoară şi iute, şi probabil periculoasă.
— Ajută-mă.
Suna ca o poruncă, iar Lore auzi pentru prima dată rotunjirile propriei sale voci şi ştiu că va trebui să înveţe să şi-o schimbe.
De această dată femeia se întoarse spre uşă.
— De ce, ce ai? (Mîna i se mişcă în buzunar şi Lore se întrebă dacă femeia nu avea vreo armă.) Ridică-te ca să te pot vedea.
— Nu pot – încercă să imite modul alunecos al străzii de a pronunţa vocalele.
— Atunci, o să mă duc acasă.
Părea că vorbeşte serios.
— Nu. Lore încercă din nou: Te rog. Am nevoie de ajutor.
Femeia în haină lungă păru să renunţe brusc la precauţii.
— Atunci, să te vedem.
Cînd se apropie de uşă şi văzu goliciunea şi părul murdar al lui Lore, mormăi:
— Trebuie să scapi de prietenul sau prietena care ţi-a făcut asta.
Dar, cînd lumina căzu pe spatele ei însîngerat, figura femeii se crispă, iar ochii ei sclipiră gălbui în lumina de sodiu. Pescui ceva din buzunarul hainei, îl strecură în bluză şi îşi scoase haina. I-o întinse.
— S-ar putea să te doară spatele, dar o să-ţi ţină de cald pînă te duc acasă.
Lore se agăţă de colţul de metal şi sticlă al uşii şi se ridică. Femeia o apucă de braţ cînd era să cadă.
— Doare?
— Nu.
Acum era amorţită.
— O să doară.
Suna ca şi cum ar fi vorbit din propria-i experienţă.
— E prea frig să mai stăm pe aici. Pune-ţi asta şi mergi.
Lore luă haina. Era din lînă veche, grea. Interiorul era din mătase întunecată, caldă încă. „Miroase a vară“, şi o năpădiră lacrimile amintindu-şi mirosul soarelui în iarba cosită, cu mult, mult timp înainte ca acest coşmar să înceapă.
— Îmbrac-o.
Femeia părea nerăbdătoare. Arunca priviri în jur, mişcînd rapid din cap în toate direcţiile. Părul ei, eliberat acum din gulerul hainei, se legăna dintr-o parte în alta.
Lore se luptă cu haina. Tresări cînd mătasea caldă îi atinse spatele, dar tot ceea ce simţi fu o amorţeală generalizată ca deschiderea unui tunel vast. „Numele meu…“ Şocul o făcea să fie ameţită şi vagă. „Cine…“
— Spanner.
Spanner scană din nou strada. Era mult mai multă lumină. Un alt taxi trecu prin apropiere. Strînge naibii chestia aia. Şi grăbeşte-te.
(va urma)
Traducere din limba engleză: ROXANA BRÎNCEANU
.

Dacă rîndurile citite au reuşit să vă stîrnească apetitul, puteţi comanda RÎUL LINIŞTIT trimiţînd un mesaj pe adresa editurii. Dacă înainte de a vă hotărî să comandaţi vreţi să citiţi mai mult, treceţi pe-aici mîine, pe la aceeaşi oră. Moş Berilă se va ţine de promisiune şi vă va oferi continuarea. Prima parte a „cadoului” poate fi găsită aici.

 

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Moş Berilă prezintă:&8221;

  1. Pingback: Moş Berilă prezintă: « Însemnări din colţu’ hărţii

  2. Pingback: Moş Berilă prezintă: « Însemnări din colţu’ hărţii

  3. Pingback: Moş Berilă prezintă: « Însemnări din colţu’ hărţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s