Moş Berilă prezintă:

nicola3.jpg

NICOLA GRIFFITH – RÎUL LINIŞTIT

fragment (3)

Copyright © Nicola Griffith, 1995. Ediţia originală: Del Rey Books, 1995. Acest fragment, publicat cu acordul reprezentanţilor legali ai autoarei, a fost extras din primul capitol al ediţiei în limba română, publicată în noiembrie 2005 de Millennium Press. Pentru versiunea românească toate drepturile sînt rezervate Millennium Press. Foto: Kelley Eskridge.
În acea primă noapte lui Lore i se păru că erau mile întregi între centrul oraşului şi apartamentul lui Spanner. Mai tîrziu află că era abia o milă şi jumătate. Şi asta nu din cauză că se mişca greu – din contră, părea să alunece de-a lungul pavajului fără efort –, ci mai degrabă pentru că drumul se întindea la nesfîrşit şi falsele zori se amestecau cu lămpile de sodiu ale străzii formînd o lumină ca un şerbet de portocale umed care părea gata oricînd să dea în clocot, să fiarbă, consumînd tot oxigenul. Lore ştia că era bolnavă. Îşi amintea sîngele, al ei şi al lui, sunetul ascuţit al picăturilor căzînd pe plasten.
Avu vaga impresie că vede fereastra şi grilajul unui magazin, apoi nişte trepte. Scara era făcută din cărămizi nefinisate. Mortarul părea vechi. Spanner trebuie să fi deschis atunci uşa, căci se pomeni înăuntru.
Spanner nu aprinse nici o lumină; era destulă de la becurile de pe stradă, pătrunzînd prin ferestrele deschise. Lore se legăna în mijlocul unei încăperi enorme în formă de L. Cîteva leduri sclipeau la unul dintre capete, ca nişte ochi roşii.
— Trebuie să dormi, spuse Spanner. Nu vorbi. Uite nişte apă. Nişte calmante.
Vocea îi suna diferit în propria ei cameră, şi părea să apară şi să dispară, reapărînd cu lucruri – un pahar, pilule; arătîndu-i lui Lore baia. Era ca şi cum ar fi privit un film vechi, prost înregistrat.
— Uite salteaua.
O saltea de judo, lîngă peretele dinspre vest, sub ferestrele opuse intrării acoperite de draperie spre latura scurtă a L-ului, dormitorul.
— O să pornesc căldura. N-o să poţi purta nimic pe spate pentru un timp. Nu cred că putem acum să facem ceva în sensul ăsta. Se pare că s-a format o crustă. O să aduc un medic mîine dimineaţă, şi vorbim atunci.
Lore ştia că trebuie să fi spus ceva, răspunzînd într-un fel prin care presupunea că o linişteşte pe Spanner, dar nu era conştientă de asta. Spanner atinse nişte butoane de pe perete.
— Am pus alarma. Dacă ai nevoie de ceva, sau vrei să pleci, trezeşte-mă. Apoi Spanner intră în dormitor şi trase draperia în urma ei.
Lore era singură. Singură într-o cameră plină de umbrele unor mobile pe care nu le văzuse niciodată, lucruri care îi aparţineau unei femei pe care nu o cunoştea, într-un oraş străin. Singură. Un nimeni fără nimic, nici măcar haine. Era ca şi cum ar fi fost răpită din nou, de data asta fără să mai poată visa la o scăpare, nicăieri unde să fugă. Sora ei se sinucisese. Tatăl ei era un monstru care o minţise ani în şir.
Stătea în mijlocul camerei, conştientă de mirosurile străine şi de căldură, şi ştia limpede că are nevoie de această Spanner; într-un mod surprinzător, depindea de ea. Teama lui Lore era acută, concretă ca un cuţit apăsat pe obrazul ei. Asta o trezi puţin din starea de şoc. Îi era sete.
Baia era enormă, cu o fereastră neacoperită. Era prea întuneric afară ca să vadă ceva, dar se gîndi că erau probabil ziduri, şi rămăşiţele unei cărări. Nu vru să aprindă lumina, dar putea distinge o cadă gălbuie şi plăci de faianţă alb cu negru enorme, demodate, crăpate. Apa curgea din robinetele rotunde cu presiune scăzută, răsucindu-se ca nişte degete încrucişate. O lăsă să-i curgă peste degete, gustînd-o cu vîrful limbii. Sărată. Ioni, probabil cloruri şi floruri şi bromuri… Şi dintr-odată izbucni în plîns.
Degetele i se răciră sub şuvoiul de apă cît timp plînse. Va trebui să bea această apă care ţîşnea din ţevile vechi de plumb, va trebui să accepte ceea ce avea să i se dea de acum înainte şi va trebui să-i placă.
Cînd termină de plîns, îşi stropi faţa cu apă, se şterse cu un prosop – apa lui Spanner, prosopul lui Spanner – şi se întoarse în living.
În stradă, la douăzeci de picioare sub ea, un transportor de marfă mormăia la un stop, dar în rest era linişte. Îşi coborî privirea spre salteaua de judo şi se imagină încercînd să doarmă pe ea, cu faţa în jos, cu spatele la draperiile trase de la dormitorul lui Spanner. Oribil de vulnerabilă.
Salteaua de judo cîntărea probabil mai puţin de douăzeci de livre, dar era un chin s-o manevreze. În final fu nevoită s-o tîrască ca pe o sanie. Cîteva obiecte căzură în timp ce o remorca pe distanţa de cincisprezece picioare pînă la peretele estic. Se întinse pe burtă cu faţa înspre umbre. Marfarul porni din nou. Numără pînă la 251 pînă ce trecu altul. În linişte, auzea scîrţîitul unei crengi frecîndu-se de cărămizile zidului exterior.
În timp ce luminile străzii păleau şi soarele se ridica, ochii roşii luceau cu mai puţină intensitate şi umbrele din faţa ei îşi schimbau forma. O masă de lucru electronică, se gîndi, şi unelte…
Lore dormi cu întreruperi pînă pe la 10 dimineaţa, cînd zgomotele trotuarelor rulante şi ale oamenilor trecînd pe stradă umplură camera cu un bîzîit vesel. Din dormitor nu venea nici un zgomot.
Livingul era mare, cel puţin douăzeci pe douăzeci şi cinci. Piesa centrală de pe peretele mai mic, dinspre sud, era un cămin elaborat, acum gol şi rece. Diverse plante cu frunze verzi erau pe şemineu şi pe o măsuţă acoperită cu tablă din apropierea sa. Erau şi cîteva cărţi, dar nu multe. O carpetă. Apoi canapeaua şi măsuţa de cafea, ambele uzate, nu tocmai curate. Covorul era mototolit acolo unde tîrîse salteaua noaptea trecută. Pătrate de lumină scoteau în evidenţă modelul roşu cu albastru. Copacul de afară proiecta umbre de crengi şi frunze tremurătoare pe peretele din spatele ei. Din acest unghi, tot ce putea vedea era strălucirea soarelui de dimineaţă printre frunzele care deja începeau să se facă portocalii şi roşii; frunzele păreau mari şi crestate, ca nişte mîini. Poate un castan. Stătea întinsă la umbra lui încercînd să-şi imagineze că era la Ratnapida, tolănită pe iarbă. Doar cîntecul păsărilor nu se potrivea.
O mare parte a camerei, spre nord, era ocupată de două mese şi un stand de lucru, toate acoperite cu monitoare, module de recuperare a datelor, tastatură şi cască, panou input, ceva ce semăna cu un radio şi alte cîteva lucruri aruncate la întîmplare, toate conectate printr-o mulţime de cabluri. Nu-şi putea da seama pentru ce erau.
(va urma)
Traducere din limba engleză: ROXANA BRÎNCEANU
.

Dacă rîndurile citite au reuşit să vă stîrnească apetitul, puteţi comanda RÎUL LINIŞTIT trimiţînd un mesaj pe adresa editurii. Dacă înainte de a vă hotărî să comandaţi vreţi să citiţi mai mult, treceţi pe-aici mîine, pe la aceeaşi oră. Moş Berilă se va ţine de promisiune şi vă va oferi continuarea. Prima parte a „cadoului” poate fi găsită aici, iar cea de-a doua, aici.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Moş Berilă prezintă:&8221;

  1. Pingback: Moş Berilă prezintă: « Însemnări din colţu’ hărţii

  2. Pingback: Moş Berilă prezintă: « Însemnări din colţu’ hărţii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s