O noapte cu cărţile tatei

Aproape două zile de linişte la moşie, de asta am avut parte în acest weekend. Am început curăţenia de primăvară în curte şi în livadă, am făcut curat în pod şi am croit planuri – de perspectivă, măreţe, dar şi realiste, subsumate unui buget de criză – pentru viitoarele amenajări şi îmbunătăţiri.

Ce mi-a tihnit cel mai mult a fost finalizarea mutării bibliotecii tatei acolo. Ceasuri întregi, după ce fetele adormiseră, la lumina focului din sobă, am contemplat rafturile solide, vechi de patruzeci de ani, pline cu cărţile printre care am crescut. E de precizat, cred, că am fost binecuvîntat să cresc avînd camera mea încă de la vîrsta de cinci ani, iar camera respectivă s-a întîmplat să găzduiască biblioteca familiei. Cîteva mii de volume (nici acum nu ştiu, nici măcar aproximativ, cîte-ar putea fi), adunate de tata de la vîrsta adolescenţei începînd. Cărţile lui, cărţile bunicului… Cărţile mele din adolescenţă… Cărţi pe care, în marea lor majoritate, le-am citit sau măcar le-am răsfoit în cei aproximativ optsprezece ani cît am locuit în camera respectivă, convieţuind cu rafturile uşor gîrbovite de povara paginilor.

Poliţistele din colecţia Enigma (aia cu cheia), volumele din colecţia Delfin (ah, Amazonul din ANTECUME şi DON FERNANDO şi… şi cărţile de război pe mare ale lui Douglas Reeman…), cărţile cu Winnetou ale lui Karl May şi colecţia de romane de Alexandre Dumas. Globus-urile mici şi dense şi predecesoarele lor din colecţia Meridiane. Colecţia de cărţi cu autografe primite de tata de la prietenii lui. Conţinutul atît de preţios al cuferelor cu volume în franceză recuperate de Monique şi Bernard la desfiinţarea unei biblioteci de întreprindere, pe care le-am devorat în aproximativ şase luni, furîndu-ne cu tata, unul altuia, cartea de pe noptieră. Cam tot ce-a contat în literatura română din 1954 şi pînă în 1992, la moartea tatei. Cărţile antebelice salvate de bunicul şi bunica mea (care era bibliotecară) de la ardere, în anii ’50. Bibliografia mea din facultate, care, aflîndu-se deja în biblioteca tatei, a făcut să nu am nevoie de un permis la biblioteca universitară („să-ţi pierzi vremea în sălile de lectură numai dacă n-o să găseşti acasă vreuna dintre cărţile de care-o să ai nevoie” – dar asta nu s-a întîmplat).

Le-am şters de praf, bucată cu bucată, le-am aşezat acolo unde ochiul şi mîna ştiau deja să le repereze fără ezitare, le-am răsfoit iar şi mi-am dorit să am timpul pe care-l aveam pe vremuri, ca să le recitesc… Va veni şi vremea lor, a unora dintre ele, mai către vară şi-n anii care vor veni. Acum le ştiu acolo şi, azi-noapte, pentru cîteva ceasuri, m-am simţit iar tînăr şi dornic să le citesc sau recitesc pe toate, să fiu ca tata, care nu le aşeza în raft decît după ce le citea pînă la capăt, adăugîndu-şi semnătura şi data încheierii lecturii pe pagina de gardă…

Acum şaisprezece ani, pe cînd era în spital, îmi cerea în fiecare seară cînd plecam de la el să-i aduc de citit pentru a doua zi. O carte sau două. Îmi preciza exact locul din bibliotecă şi-mi explica raţiunile alegerii cutărui sau cutărui titlu. Cît a stat acolo, vreo două luni şi jumătate, a citit enorm. A recitit, de fapt. Era în ’93, începuse marele boom editorial, dar el nu prea îmi împărtăşea entuziasmul cu privire la zecile de titluri despre care îi spuneam că apăruseră. „Citeşte-le tu şi-mi spui dacă-i ceva de capul lor”, îmi spunea. „Eu mai am cîteva cărţi pe care vreau neapărat să le recitesc”. Şi-a revenit şi s-a întors acasă. Dar şi-a continuat recitirile. A murit chiar acolo, în bibliotecă.

Cînd îl visez, îl visez aşezat în fotoliu, sub rafturile astea. Întotdeauna în visele astea vorbim despre cărţi. Despre cărţi ai căror autori încă se jucau cu puţa în nisip cînd s-a dus el, uneori. Fumează eternele-i BT-uri, are la îndemînă un creion (îi plăcea să-şi noteze în timp ce citea – oare şi de-aia mi-eşti aşa de drag, Maicule?) şi, cînd vrea să sublinieze vreo idee, mă priveşte pe deasupra ochelarilor cu ramă neagră şi îi rîd ochii. Întotdeauna are în mînă o carte şi o mîngîie aşa cum ai mîngîia o ţesătură plăcută la atingere sau pielea caldă a unei amante.

Cred că tatei i-ar fi plăcut la moşie. Mai ales acum, cînd biblioteca e la locul ei.

PS: Ignoraţi fondul sonor şi calitatea filmării. Asta a fost aparatura disponibilă (un telefon Sony Ericson şi o mînă care cam tremura – consecinţa unui exces de cafea).

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;O noapte cu cărţile tatei&8221;

  1. comoara adevarata, ursule, cunosc scoli care nu au atatea carti in biblioteca, cred ca te-au doborat nostalgiile cat ai rearanjat biblioteca, uneori ne napadeste un sentiment de tristete, dar care merita trait.

  2. n-a fost tristete, nici macar nostalgie. a fost altceva, un sentiment de… inchidere a unui cerc, de reintregire. un singur cuvint care sa-l defineasca nici nu-mi vine acum in minte decit in engleza: CLOSURE. extraordinara senzatie!

  3. de ce nu mai scrii tu, ursule? stiu ca intreb si eu ca sa ma aflu in treaba, de parca n-as sti… cauta si tu o ora, doua pe zi… poate nu degeaba am republicat orasul ciinilor… lucrurile se scriu asa, cu drag… si-atunci tot cu drag se si citesc. ca acum. aici.

  4. Au ungurii o vorba faina: „mongyam vagy mutassam?”. adica: „sa-ti spun sau sa-ti arat?” 🙂
    va veni si vremea aia cind o sa arat si altora ce-am mai scris de cind „n-am mai scris”. ca, de scris, am mai scris… dar nu indeajuns de multumitor pentru mine insumi, asa ca e ca_cum n-as fi scris.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s