FICŢIUNI, o poveste cu „va urma” (3)

În 1998 şi 1999 viaţa subsemnatului a luat-o un pic razna. Într-un sens bun, dar tot raznă a fost. N-o să intru acum în amănunte prea multe. Am avansat niţel profesional, am făcut în paralel două colecţii de SF (la Dacia şi Fahrenheit), împreună cu consoarta ne-am apucat de făcut copii (şi n-a ieşit din prima, ‘tu-i Cernobîlu’, aşa că am perseverat, ba cu tratamente, ba cu investigaţii, ba cu intervenţii chirurgicale…), am început iar să scriu poveşti (după o pauză de vreo zece ani) şi de data asta le-am arătat şi altora… Colac peste pupăză, omul care mă ajutase la partea tehnică (tehnoredactare şi de-astea, fiindcă subsemnatul nu prea le avea cu computatorul pe-atunci, eram capabil doar de culegerea şi redactarea textului, iar nu de punere în pagină), dragul de Ovi, a acceptat o ofertă de la un nenea Vasile din Singapore şi a emigrat spre Mările Sudului (unde între timp a devenit assistant vice-president la National Bank of Hong Kong sau ceva asemănător)…

Un lucru e sigur: resursele de bani şi mai ales de timp s-au dus (iar nu irosit) în alte direcţii decît revista FICŢIUNI, căreia, cel puţin în aparenţă, multă lume a decis că probabil îi pusesem cruce. Nu era deloc aşa. Aveam materialele pregătite, nici cu banii nu mai stăteam chiar aşa de prost, ştiam din start căror sponsori potenţiali să mă adresez, aşa că, deîndată ce i-a venit vremea, i-am dat drumul în tipografie (una ceva mai performantă) şi am avut revista în mînă undeva pe la jumătatea lunii octombrie.

f3

Categoric, arăta mai bine decît precedentele numere. Ilustraţia copertei îi aparţinea francezului Jean-François Penichoux, grafician făcător de coperte mişto la Livre de Poche; în interior am renunţat aproape integral la ilustraţii, nu merita să le schimonosesc la tiparul pe care mi-l puteam permite. Alesesem, la rugămintea cititorilor, caractere mai uşor lizibile, iar numărul de pagini crescuse încă o dată, la 200. Categoric, din punct de vedere al înfăţişării, făcusem un pas mare înainte. În ce priveşte conţinutul, proporţiile se modificaseră la rîndul lor. Aveam trei părţi aproximativ egale de non-ficţiune, proză românească şi traduceri.

În secţiunea de proză românească preferasem texte de mai mare întindere şi o luasem serios pe panta mainstream-ului. Aveam o povestire semnată de Radu Aldulescu (un fragment din ceea ce avea să devină ulterior un scenariu de film semnat de Lucian Pintilie şi un roman intitulat PROOROCII IERUSALIMULUI); pe Radu Aldulescu îl întîlnisem la Colocviul de SF organizat de Dan Silviu Boerescu la Călăraşi (un reper temporal despre care am să vă spun poate mai multe cu o altă ocazie). Cel de-al doilea text îi aparţinea lui Voicu Bugariu (şi era semnat cu pseudonimul Roberto R. Grant) şi avea o vagă componentă scientificţională; „Ucigaşul melcilor” a fost ulterior tradusă în franceză şi a apărut în sumarul antologiei MILLENNIUM EST pe care am compilat-o împreună cu Jeff VanderMeer în 2007. Cea de-a treia poveste românească, „Păsărarul”, era debutul poetului echinoxist Alexandru Pintescu în proza fantastică; un text fără prea mari pretenţii, dar care-mi plăcuse tocmai pentru simplitatea sa. Între timp, Sandu Pintescu s-a dus dintre noi şi, de fiecare dată cînd răsfoiesc revista, mi-aduc aminte cum în anii aceia urcam cînd şi cînd în biroul său de avocat de vizavi de tribunal şi stăteam la o cafea de vorbe literare. Şi nu îmi vine să cred că-s deja nouă ani de cînd s-a stins…

La secţiunea de traduceri obţinusem de la colegii mei de la RAO permisiunea de-a publica două dintre povestirile unui volum pe care-l pregătisem de curînd pentru tipar (chiar aşa, oare o fi avînd numele meu menţionat ca redactor?). Cartea a ieşit abia anul trecut: SÎNT O LEGENDĂ, culegerea de povestiri şi-un roman a lui Richard Matheson. Textele selectate, „Din sălaşurile umbrite” şi „Convorbiri particulare”, erau cele nai diferite tematic pe care le găsisem în culegere, iar „Dosarul” Matheson era completat de un profil bio-biblio semnat de Florin Mircea Tudor, care făcuse şi traducerea textelor.

Partea non-fictivă a revistei era cea mai consistentă de pina acum. Iar semnatarii, toti unul şi unul. Voicu Bugariu scria despre „Teoretizarea şi managementul imaginarului”, Florin Pîtea publica unul dintre primele-i eseuri williamgibsonoide („Noile tehnologii, puterea şi corpul în NEUROMANTUL de William Gibson”, iar Ona Frantz, care tocmai debutase cu SFÎŞIEREA, emitea o serie de consideraţii „Despre prolixitate, canon şi generaţia ’90”. Articolul Onei conţinea un pasaj delicios, deşi judecata ei la adresa generaţiei JSF era poate un pic prea aspră:

„Eu nu-mi aduc aminte să mă fi întrebat cineva: băi, generaţie ’90, consola de calculator care pîlpîie precum sfincterul unui homosexual părăsit pe o insulă pustie este sau nu credoul tău artistic?” Ei bine, nu ştiu al cui e, dar al meu, nu!”

În secţiunea dedicată artelor, Dodo Niţă şi Gerard Klein aduceau un elogiu autorilor de BD Mézieres & Christin, care fuseseră de curînd oaspeţii unui Salon Naţional de BD desfăşurat la Constanţa. Secţiunea de recenzii şi cronici era consistentă la extrem şi analiza (sub pana lui Gheo, a lui Liviu Radu şi a subsemnatului) pe parcursul a aproape 40 de pagini, o mulţime de cărţi, între care şi o serie de debuturi importante: cel al Onei Frantz, al lui Michael Haulică, al lui Jean-Lorin Sterian, al lui Andi Valachi şi Liviu Radu.

Per ansamblu, acest număr 3 cred că a fost cel mai echilibrat număr al revistei. Poate doar cu ultimul să fi reuşit un mix la fel de perfect între genuri şi o proporţie atît de bună între traduceri şi non-ficţiune. Răsfoindu-l acum, rămîn uimit de această reuşită şi nu pot decît să-mi doresc să reînvie în mine, la un moment dat, ceva similar spiritului acelei vremi a entuziasmului. Nu mai e timp pentru o joacă atît de elaborată, ştiu. Am cărţi de făcut, facturi (mai multe) de plătit, o fată de crescut. Dar sînt tare mîndru că, la un moment dat, am făcut revista asta.

PS: La mulţi ani, doamnelor şi domnişoarelor, toate care-mi sînteţi aproape, fiecare în felul vostru! N-o să vă enumăr acum, vă ştiţi şi-mi sînteţi dragi toujours et pour toujours. Fără voi n-aş fi ceea ce sînt. N-aş fi, pur şi simplu! Să-mi trăiţi, că-mi trebuiţi!

Anunțuri

12 gânduri despre &8222;FICŢIUNI, o poveste cu „va urma” (3)&8221;

  1. Deci ca sa se inteleaga: problema mea nu era cu sfincterul homosexualului. Problema mea era ca sfincterul homosexualului nu primise nici un rol in filmul ala. Nici tava n-o ducea macar. 😀

  2. Nu stiu care va sunt planurile in privinta asta, dar eu cred ca traditia FICTIUNI-lor nu trebuie abandonata. Tin minte ca, dupa lectura primului numar din revista pe care am pus mana, mi-am zis: domnule, uite o chestie facuta profesionist! Citind-o, nimeni n-ar mai putea sa spuna ca sf-ul e literatura pentru copii sau pentru adulti retardati si escapisti!
    Sunt convins ca pentru multi iubitori al sf-ului, FICTIUNILE sunt un „brand” care garanteaza calitate. Eu cred in continuare in necesitatea unei reviste profesioniste, tiparite si cu aparitie periodica.

  3. Pingback: Urare « Idei Înghesuite

  4. Pingback: cioburi » Blog Archive » Chihlimbarul altora – de 8 martie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s