Despre consecinţele exhibiţionismului virtual

Citeam zilele trecute un articol din Globe & Mail al lui Guy Gavriel Kay despre relaţia dintre un autor şi fanii săi. Kay puncta cîteva situaţii preluate din virtualul recent şi ajungea la concluzia că internetul şi prezenţa online a uschimbat fundamental dinamica relaţiilor dintre autor şi cititori, dintre editor şi cititori.

Exemplele date de Kay sînt probabil familiare acelora – tot mai multi – care urmăresc cu atenţie ce apare „dincolo” şi încearcă să fie la zi cu lecturile. S-a pomenit de reacţiile fanilor în momentul anunţării întîrzierii apariţiei următorului volum al seriei începute de Patrick Rothfuss cu THE NAME OF THE WIND, întîrziere motivată astfel de către autor (redau aici rezumatul lui Kay):

„Young Rothfuss blogs that he’s, well, young. That he’s new to all this, that his life has been turned upside down by success. He tells us he has bought a house, a car, paid down his credit cards, and he needs to get his bearings back. He pleads for indulgence. His book is really long, he says. He also includes on his blog a Valentine’s post to and about his girlfriend, discussing, among other things, how her sexiness is „like the radiation from a nuclear bomb” when she „gets naked.” Could any young author then hurry back to a difficult 300,000-word book?”

Reacţia cititorilor? Mailuri şi comentarii agresive pe blogul lui Rothfuss (din nou, citez din Kay):

”your just as bad as martin i cant believe i wasted my time on your shitty book.” (Enraged fans often pass on punctuation and Spell Check; it is a well-documented fact.)

Chiar aşa, se putea să nu vină vorba şi de George R. R. Martin? Din 2006, acesta amînă, prins de alte proiecte, publicarea volumului V din A SONG OF ICE AND FIRE. Mai mult chiar, a îndrăznit să se plîngă de propria sănătate pe blog. Cum au reacţionat fanii? „George, lose weight, dammit!”

Kay aminteşte şi de cealaltă parte a fanilor, cei necondiţionaţi, gata să facă moarte de om pentru autorul lor favorit. Din nou avem cîteva exemple de notorietate. Stephen King a „îndrăznit” să afirme despre Stephenie Meyer că scrie slab (spre deosebire de J. K. Rowling, care, deşi a profitat din plin de franciza Harry Potter, are talent destul). Ca răspuns la această „blasfemie” fanii doamnei care scrie despre adolescenţi emo şi vampiri au dat frîu liber pulsiunilor justiţiare, apoi au ajuns la concluzia justă:

One of her readers, interviewed by the press, threatened to organize fans to bombard King’s e-mail account with hate mail. (It could have been worse, I suppose.) Another reader suggested King’s motivation was pure jealousy: because he wasn’t as handsome as Meyer’s vampire protagonist.

Tess Gerritsen, autoare de thrillere medicale, a mers şi mai departe, plîngîndu-se fanilor pe blog împotriva unui confrate care şi-a exprimat public părerea nu tocmai strălucită despre cel mai recent roman al său. Patricia Cornwell a mers chiar mai departe:

She suggested there was a conspiracy „by someone or a group of someones” (I’m really quoting here) and she encouraged her loyal readers to get out and balance things: „Right now I need my supporters. I am not asking you to write anything you do not mean. But why should hateful people be the only ones heard?” The blog then provided instructions how to register at amazon.com, how to post reviews, even how to label as „unhelpful” the negative ones.

În ochii fanilor hardcore, oricine spune un cuvînt care nu-i de laudă despre idol, merită să moară în chinuri sau e, în cel mai bun caz, un frustrat care, neavînd talent, se leagă, datorită geloziei desigur, de cei dăruiţi de zei.

Cele cîteva exemple date de scriitorul canadian au, de-o vreme încoace, corespondenţe şi în spaţiul virtual românesc. Ca de fiecare dată, specificul autohton îşi spune cuvîntul din plin în ceea ce priveşte nivelul la care se poartă discuţiile.

Editura unui amic e bombardată non-stop de fani, prin intermediul blogului, cu indignări privind fie întîrzierea apariţiilor, fie privind calitatea traducerilor, fie a copertelor. Am avut parte eu însumi de diverse epitete din partea unor fani frustraţi de întîrzierea apariţiei JIHADULUI BUTLERIAN. Dorinţa de a pune mîna pe cartea respectivă s-a preschimbat în invective la adresa editorului sau a editurii. Pe de o parte, m-am bucurat că un volum editat de mine e de natură să stîrnească astfel de patimi. Înseamnă că am ales bine în momentul în care am cumpărat copyright-ul. Pe de altă parte însă m-am întrebat: oare chiar îmi doresc asemenea cititori?

Un alt exemplu: nefericiţii critici care au făcut greşeala să citească romanul unei june aspirante la gloria literară şi să-şi spună părerea despre cele citite şi despre felul în care era editată cartea respectivă au fost etichetaţi – de către fanii-comentatori, aplaudaţi de către însăşi autoarea – drept frustraţi şi inchizitori, dacă nu chiar trataţi drept idioţi de către autoare însăşi. Mai nou s-a ajuns şi la ameninţări cu moartea – prin interpuşi; chiar luate drept ceea ce sînt, o glumă proastă, astfel de comentarii sînt de natură să ne pună pe gînduri. Credeam că becalismul e rezervat politicii şi fotbalului şi că spaţiul literar e ferit de fanatisme de inspiraţie manelară de tipul „duşmanii mor cînd ne descurcăm mai bine”. Ei bine, se pare că nu-i chiar aşa. Şi în spaţiul virtual din sfera editorială, legea lui Sturgeon (aia cu „90% of everything is crap”) se aplică din plin. Doar că în loc de „crap”, la noi s-ar cuveni să traducem „Becali”.

E un risc pe care, după cum concluzionează şi Guy Gavriel Kay, autorii şi editorii trebuie să şi-l asume atunci cînd se expun, ieşind în spaţiul virtual. Dar totul are o limită. Care la noi, la porţile Balcanilor, nu coincide, din păcate, cu cea a bunei cuviinţe, ci cu aceea a gradului de suportabilitate al fiecăruia dintre cei care se expun, exhibiţionişti de bună voie, online.

Mare-i grădina Domnului… da’ şi mulţi îi sar gardul, obişnuia să spună tata. Nu pot decît să-i dau, încă o dată, dreptate.

Anunțuri

16 gânduri despre &8222;Despre consecinţele exhibiţionismului virtual&8221;

  1. Se pare ca unii scriu mai incet, nu stapanesc prea bine „tehnica reportofonului” 😀 Insa exista si o parte de vina, insa nu a autorului – poate a editorului care avanseaza diverse termene de publicare, a Amazonului care … Cert e ca pentru ambele romane discutate mai sus au existat termene oferite publicului. Din pacate, autorii o iau peste bot pentru nerespectarea lor. Sau, initial, informatia a plecat totusi de la autor, via editor… Cert e ca o carte buna nu poate fi grabita.
    „Editura unui amic e bombardată non-stop de fani, prin intermediul blogului, cu indignări privind fie întîrzierea apariţiilor, fie privind calitatea traducerilor, fie a copertelor.”
    Nu stiu ce sa zic de intarzieri, insa cititorul are tot dreptul sa se plinga de calitatea traducerii, redactarii sau conditiilor editoriale. Atat timp cat redactorii editurii nu se opresc din a emana dume (inhabitanti, manuscripte etc.), inclusiv pe blog, nu stiu de ce te mira indignarea cititorilor… Am vazut ca ai folosit „bombardată non-stop” – pai nu e chiar asa – de cateva luni bune posturile respective arata ‘comentarii 0’, insemnand ca cititorii s-au lamurit cum e cu ‘dialogul’, fie toate comentariile contin chestii ‘deranjante’ si sint sterse.
    Cat despre MP, matale in calitate de editor si boss suprem, ai tot avansat termene, din care foarte putine au fost respectate, iar cele nerespectate sint urmate de amanari repetate sau tacere. Nu stiu daca o faci intentionat pentru a mari orizontul de asteptare, dar daca e intentionat mai ca meriti invectivele, daca nu, poate ar fi cazul sa renunti sa mai dai termene…
    Amenintari cu moartea?! Da, eventual sa ne faca sa murim de ras! 😀

  2. „Dar totul are o limită. Care la noi, la porţile Balcanilor nu coincide, din păcate, cu cea a bunei cuviinţe”

    (:

    mai sus citeam ca de fapt cam peste tot limita asta si buna cuviinta sint slab corelate.

  3. In privinta asta (a relatiei autor-fan cititor) nu ne ramane decat sa speram ca realitatea nu va depasi fictiunea lui King din anii ’80 (Annie Wilkes vs Paul Sheldon)

  4. @aspoiu: n-am spus ca ma mira. am remarcat doar faptul ca si la noi, la fel ca la ei, expunerea in virtual are anumite consecinte. justificate sau nu. poliromul n-are blog: ai citit undeva vreo plingere a cititorilor care s-ar plinge de intirzierea aparitiei lui ballard? humanitas n-are blog: avem unde ne plinge ca intirzie cormac mccarthy? n-avem si, in consecinta, nu putem decit sa exclamam: ce parolisti sint poliromii si humanitasii!
    cit despre MP: ai vazut (in public, nu in conversatiile dintre noi) vreun termen anuntat in ultima vreme? cind or sa apara, cartile vor fi disponibile. asta-i filozofia la care am ajuns, dupa ce situatia „de pe teren” a ucis optimismul din mine 🙂

  5. “Editura unui amic e bombardată non-stop de fani, prin intermediul blogului, cu indignări privind fie întîrzierea apariţiilor, fie privind calitatea traducerilor, fie a copertelor.”

    De obicei nu imi permit sa comentez pe marginea fenomenului editorial de pe la noi, rezumandu-ma la a consuma literatura care se traduce si la a ma informa. Totusi, domnul aspoiu are dreptate cand zice mai sus ca cititorul poate (ba chiar are dreptul) sa se planga de calitatea traducerii si a redactarii (nu stiu ce sa zic despre prezentarea grafica; Bradbury socotea ca o carte nu se judeca dupa coperta ei, asa ca ma abtin sa adaug si acest aspect). Cu atat mai mult are el acest drept cand editura in cauza devine mai transparenta decat alte surate de-ale ei, deschizandu-si un blog care de la bun inceput presupune un dialog mai amplu cu publicul tinta decat un site obisnuit, care nu are decat o functie informativa ori cel mult si una de librarie virtuala. Deschiderea unui blog oficial semnalizeaza dorinta acelei edituri de a comunica pe un ton ceva mai amical cu cititorii ei. Ea trebuie, deci, sa se astepte la un feedback. Altfel nu vad rostul blog-ului. Orice noutati editoriale se pot foarte bine anunta si pe site. Ori cand editura isi asuma aceasta identitate „prietenoasa”, ar fi bine sa constientizeze ca imaginea ei nu mai e in spatele unui geam securit (cazul site-ului, pe care nu se poate comenta), ci inaintea lui, unde cititorii (frustrati ori ba, cum or fi ei) pot foarte bine sa agate ghirlande in semn de lauda ori sa dea cu rosii stricate. Intr-un fel, cred ca blog-urile sunt pentru editurile puternice care isi respecta cititorii prin consecventa aparitiilor, calitatea ireprosabila a traducerilor si redactarilor etc., pentru ca orice scapare se poate taxa aspru de catre lector prin simpla tacanire a unor taste de la confortul biroului de acasa. Dai chix, incasezi comentariile. Asta e, vorba unora. Iar „editura unui amic” se cam intrece in dume in ultima vreme, lucru pentru care mie unul imi pare rau, fiind un fan al SF-ului. Recent am ajuns la concluzia ca mai bine imi cumpar cartea originala de pe Amazon, unde costa si mai putin decat varianta tradusa, arata si mai bine, vine destul de repede chiar si din SUA, si nu trebuie sa citesc ineptiile unui traducator care crede ca „to realize” e „a realiza” ori care nu e atent la de cate ori se repeta cuvantul x intr-un paragraf. Mai bine citesc cuvintele pe care insusi autorul le-a randuit el cum a stiut sau a simtit ca trebuie in opera originala. Eu unul nu cred intr-o criza a traducatorului roman (alte edituri par a se descurca foarte bine, si asta cu un volum de aparitii substantial mai mare decat al altora), ci in relatii defectuase si neinspirate alegeri de colaboratori. Ma rog, poate ca m-am lungit si divaghez. Cred ca voiam numai sa punctez ca editura trebuie sa aiba grija de imaginea ei, si nu face asta stergand comentariile de pe blog-uri sau inchizand blog-urile ori mai stiu eu ce, ci avand grija ca fiecare carte care iese de la tipar sa intruneasca niste conditii. Unii par a se lupta din rasputeri sa nu faca asta, si atunci culeg „laurii”.
    Cat despre MP, imi place aura asta de „small independent publishing house”, iar majoritatea titlurilor de pana acum m-au suprins placut. Tot asa.

  6. Foarte bune – juste si echilibrate – comentariile de aici. O evaluare foarte pertinenta a situatiei, bravo.

    @Horia: din anumite surse (nu stiu cat de sigure), Humanitasul trage din greu sa se „aduca la zi” printr-un blog, un cenaclu si am auzit si de o revista virtuala; nu stiu cat a ramas in stadiul de proiect si cat se va materializa, dar intentiile le erau „belicoase”. Vom vedea dupa aia daca doar intelectualii cei mai rasati citesc de la Humanitas – si nu lasa hate mail 🙂 (cu toata ca uneori tocmai intelectualii sunt capabili de cele mai mari mizerii).

  7. Oricum, din experienta avuta pana acum cu blogul Nemira, trebuie sa fiu *extrem* de fericit cu cititorii care il urmaresc si comenteaza. Chiar ma mir ca nu au existat cazuri cu comentarii injurioase, si nu pot sa sper decat ca situatia nu se va schimba.
    Pe NemiraBooks si pe site au fost vreo doua comentarii care intreceau cu totul limita bunului simt pentru ca nu mai apare Martin. Eu ii inteleg ca sunt suparati ca intarzie volumul, dar chiar nu-si dau seama ca in primul rand e in interesul meu sa arunc cartea pe piata si sa fac bani, ca am TOATE motivele sa incerc sa ma misc cat mai repede? Ca nu o arunc oricum si ca cel mai important e sa iasa un produs editorial de calitate? Pai, pentru asta nu ar trebui sa primesti injuraturi…

  8. @vlad: Blog/cenaclu/revista virtuala Humanitas. Frumos. Dar cam tirzior… In ce priveste experienta ta cu Martin, ai vazut, cred, ca am avut si eu de „auzit” destule cu JIHAD-ul… Se pare ca nu-i de-ajuns sa vrei sa mentii un anumit standard (si nici macar sa reusesti asta). So I know how it feels si cit e de frustrant. Iar apropo de comentarii injurioase si intelectuali capabili de mizerii… Terorista s-a hotarit sa renunte la blog, fiindca s-a saturat de tracasari si teorii ale conspiratiei. Pacat, mare pacat…

  9. Am vazut… e regula vietii: win on the one hand, lose on the other. Cand se rastoarna balanta si incepi sa pierzi mai mult decat castigi, dai foc la cosmelia virtuala, ce sa faci…

  10. pe la inceputul secolului trecut un romanas mai ciudat a propus sloganul „citirea nu-i un lux!” si a intemeiat biblioteca pentru toti. colectie ieftina, cu carti bune, care-a disparut urgent dupa 89 (daca nu ma-nsel).

    sub comunisti, cititul a devenit un exercitiu necesar supravietuirii noastre mentale.

    in ultimul deceniu al secolului trecut, ideea futilitatii citirii a fost sadita insidios si irigata cu grija. ne-citirea a ajuns slogan, in scoli. si-n licee. (din pacate nu exagerez.)

    prin eforturile sincronizate ale televiziunilor, presei si, poate, editurilor* (imi cer scuze gazdei noastre, situatia nu mai sta acum la fel) generatii de romani au iesit inculti din scoli.

    o, si din facultati. (aici, probabil, exagerez. dar… nu cred ca prea mult.)

    de aceea, daca un singur roman deschide o carte multumita unui blog, eu zic ca blogul acela si-a cistigat dreptul la existenta.

    or, blogul „teroristei” a facut mai mult decit atit.

    blogul teroristei era citit; si stiti de ce? fiindca luciat scria despre carti din pozitia noastra. a cititorilor de placere, nu de meserie. habar n-am cine e luciat, dar impresia mea (si cred ca nu numai) e ca era „de-a noastra”. scria simplu, atractiv, placut, fara pretentii de emitenta de judecati de valoare, fara mumbo-jumbo-ul limbajului criticilor de profesie. era accesata de ingineri, profi, bucatari, pensionari, studenti. oameni care n-ar citi critica literara – pentru ca n-ar intelege nimic, pentru ca nu lor li se adreseaza. dar au citit ce scrie luciat si urmarea a fost ca si-au cumparat carti, pe care le-au si citit.

    [ iata, asta-i revelatia mea din ultimele zile. o revelatie marunta, pe potriva rolului meu de consumator mediocru de cultura. ]

    „terminarea” acelui blog e o rusine. si cine a lucrat la asta? doamne dumnezeule, un om de cultura! o persoana proeminenta in cultura romaneasca actuala! cum e posibil asa ceva? ba chiar citesc comentarii ale respectivului de o ireverenta cumplita fata de eventualii sai cititori.

    …cu ideile astea, nu-i de mirare ca mi se pare cumva insuficient oftatul „win on the one hand, lose on the other”. aici, cel care pierde sint eu.

    [ mda… e o tona de ipocrizie in ultimul paragraf. la urma urmei, nici eu n-am facut mai mult decit sa ma lamentez pe ici pe colo. ]

    imi cer scuze bunei noastre gazde pentru rabufnirea asta. sint putine locuri in care o parere se (mai) poate publica fara riscuri sau repercursiuni – acesta-i unul din ele. daca am sarit calul, posesorul acestui blog… ma chop-chop si gata.


    * nu pot uita trufandalele scoase de Humanitas… „trufandale” imposibil de obtinut din cauza preturilor nerusinate. stiu ca sint teribil de unfair, dar… pe atunci eram un asistent sarac, traiam din plata cu ora. Humanitas mi s-a parut promotoarea ideii „lectura e un lux: nu-i de nasul vostru”. ii ne-uit, vorba lui Goma.

  11. @gingav: ma onorezi cu cele scrise mai sus despre bloaga mea. esti binevenit aici absolut oricind si subscriu la mai tot ce-ai spus. mai putin la treaba cu humanitasul. pe vremea inceputurilor lor eram student si nu mi se pareau mai scumpi decit altii. sau poate nu-mi aduc aminte?
    gherla si soldatul ciinelui ale lui goma, cartile lui virgil ierunca, jeni acterian, memoriile lui argetoianu sau undele scurte ale monicai lovinescu… cita foame mi-au astimparat atunci, in anii aia!
    uf… despre renuntarea luciatei la blogarit: am vrut sa scriu azi o insemnare despre asta. dupa care m-am razgindit, fiindca poemul-invectiva ar fi fost mic copil fata de ceea ce-mi iesea din taste la adresa ALS-ului si-a lui isuciu… mai ales fiindca stiu (chiar stiu!) ca nici macar n-au nimerit-o cu „deconspirarea” lor. deci, chiar si din punctul lor de vedere, e o ratare victoria de cacat cu care se dau balene… jalnic. romanie, plai de dor… cacu-ma in capul lor!
    vezi, de-aia n-am mai perseverat in a-mi lua ramas bun in mod public de la blogul ei… tare o sa-mi lipseasca terorista.

  12. @gingav: stiu ca pare cinic si sec… dar, daca privesti total rece si detasat, cam asta e formula (cel putin asta mi-a venit mie). Eram ferm convins ca va veni si momentul asta, nu avea cum sa nu apara… E trist, dar hartuiala, „deconspirarile” si toate celelalte prostii nu aveau cum sa nu apara, e o marca a comportamentului uman. Horia, n-are treaba cu Romania. Cultura celebritatii au ridicat-o altii la nivel planetar si i-au universalizat apucaturile.

    Dar care e povestea, care sunt articolele? Nu stiu nimic.

  13. @hnu – exista chestia asta – http://raulnecesar.wordpress.com/2009/04/08/pentru-luciat/; eu ma gandeam sa scriu ceva.

    @Vlad Puescu – nici eu nu stiu toata povestea. Dar ultimele acte ale intamplarii le gasesti, daca esti curios, pe blogul teroristei (inclusiv comentariile ultimei postari) si pe blogul lui isuciu (cauta pe google Mofturi de ochelarist, sigur dai de el – din nou, comentariile fac toti banii). Hartuiala impotriva teroristei dureaza de ceva vreme – daca ai citit Dilema Veche si Dilemateca poate ai vazut ca Alex Leo Serban scrie pastilute si acolo despre diversi bloggeri (si in numarul curent e o insemnare pe tema teroristei, la rubrica „Dilema Veche va recomanda”).

  14. fireste, sint teribil de nedrept. ignor sau uit cartile scoase de Humanitas, la inceputuri. imi amintesc doar momentul cind brusc au trecut la hirtie de calitate, design al copertii, etc. – cind cartile lor au devenit inaccesibile. imi amintesc cum mergeam in librarie, in libraria Humanitas undeva linga centrul Timisoarei, doar ca sa pipai cartile, sa le miros…

    …dar multumesc ca mi-ai amintit. 🙂

  15. Pingback: Trăiască terorismul de bibliotecă! « Ugly Bad Bear’s Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s