…de piatră!

Mai întîi i-am citit în diagonală cîteva povești în diverse fanzine. Nu apucase să prindă trenul Jurnalului SF. Scria destul de subțirel și chiar nu mi-a reținut atenția.

L-am întîlnit pentru întîia oară în carne și oase acum vreo doisprezece ani, poate ceva mai mult, la o sesiune Helion. Cornel Secu mă anunțase încă de la sosire – fără avertismente prealabile și fără posibilitate de recuzare, așa cum face întotdeauna – că făceam parte din juriul concursului de proză. Gheo, care sosise ceva mai devreme, știa mai multe și avea să-mi dea textele spre lectură. N-aveam chef de citit prostiile nici unui aspirant la glorie literară, voiam să-mi petrec seara la o bere cu Gheo și Val Antim și Cotizo și Florin Dănilă și ceilalți prieteni pe care nu-i văzusem de un an. Așa că am luat la întîmplare un text din teancul pe care Gheo îl citise deja și din care selectase o serie de „maybe”-uri. Am început să citesc, cam fără chef. După prima pagină, lehamitea îmi dispăruse. Autorul acestui text reușise să mă cufunde în lumea lui post-apocaliptică, unde ploua cu îngeri și copiii căutau izbăvirea la care adulții se resemnaseră să mai spere. Am mai citit vreo trei texte în după amiaza aia ploioasă, apoi am renunțat. Știam deja care avea să fie cîștigătorul. Iar Gheo mi-a confirmat alegerea fără pic de ezitare.

L-am reîntîlnit la Călărași, la faimosul colocviu din mai 1999. Era unul dintre membrii grupului Kult și, la concursul  organizat atunci, a fost din nou printre premianți. Pe-atunci eram la Dacia și mă întreceam cu Dan-Silviu Boerescu în publicarea unor autori aflați la debutul editorial. Eram în frunte în concursul nostru nedeclarat, tocmai apăruseră volumele de debut al lui Liviu Radu și al Onei Frantz. Dan avea să riposteze publicîndu-i și el nu una, ci două cărți lui Liviu, una lui Jean-Lorin Sterian și una lui Costi Gurgu.

Au urmat cîteva schimburi de mailuri, și m-a convins – sau eu l-am convins? nu mai știu! – să îi public (cu ajutor financiar de pe la sponsori găsiți de el, căci așa erau vremurile) un volum de povești, la OmniBooks. A apărut în 2001, avînd același titlu ca și povestirea care îmi atrăsese atenția la Timișoara.

A plecat – inițial pentru un an, care s-a preschimbat în doi, și, iată, într-un deceniu! – în Statele Unite, într-un oraș al cărui nume mie îmi aducea în memorie westernurile văzute în copilărie: Tucson, Arizona. Și-a văzut de meserie și de viață și, în același timp, n-a uitat de unde plecase. A finanțat publicarea unor antologii (pe care le-a coeditat cu Cătălin Sandu). A plătit tiparul pentru ultimele numere ale Ficțiuni-lor. Și, în 2005, pe vremea cînd căutam un Mecena care să mă ajute să-mi pun pe picioare visul, s-a oferit din nou. Fără să ezite vreo clipă, mi-a acordat încredere și a pus umărul, din plin, la ceea ce avea să devină Millennium Press.

Azi, chiar la ora la care scriu aceste rînduri, Bogdan-Tudor Bucheru, prietenul și partenerul meu de departe, se însoară. Acolo, departe, în Arizona lui adoptivă. Îi doresc să aibă parte de tot ce-i mai bun și să-i fie viața așa cum s-a străduit mereu să o facă pe cea a celor dragi: frumoasă și plină de bucurii. Casă de piatră, Bogdane!

6 gânduri despre &8222;…de piatră!&8221;

  1. Frumos, nu stiu nimic personal despre dl. Bucheru dar mi se pare excelent efortul pe care il face cu AtelierKult.

    Distractie placuta🙂

  2. Pingback: INTALNIREA BLOGGERILOR SATMARENI - BLOGMEET 9 IULIE SATU MARE | Otto Pop

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s