File de jurnal, mai 1999 (2): Călăraşi, mon amour

Iată şi cel de-al doilea fragment de jurnal de la Călăraşi. Recitindu-l, am avut în faţă tot timpul figura lui Laurenţiu Turcu. Val Antim, aşa-l ştiau sefiştii. Atunci, în Gara de Nord, a fost ultima oară cînd ne-am văzut. Ne-am mai auzit la telefon, ne-am scris, dar de văzut, atunci a fost ultima oară.

Mi-l amintesc în noaptea aia de sîmbătă de la Călăraşi, cu fesul pe cap şi perna în braţe, în căutarea unei camere în care să fie destul de linişte ca să poată dormi, fiindcă Andi Valachi o ocupase pe cea pe care-o împărţeau, dedîndu-se unor activităţi interzise copiilor sub optsprezece ani împreună cu o jună sefistă… Mi-l amintesc, zîmbind obosit, în cafeneaua italiană, în vreme ce-mi explica pasionat care-i diferenţa dintre o cafea bună şi una proastă. Îmi amintesc cum m-a strîns de mînă atunci cînd Jean-Paul II ne-a zîmbit şi ne-a făcut cu mîna. Mi-l amintesc mîngîind coperta unei cărţi în franceză, în biroul lui Ion Hobana… Şi iar mi se face dor de el. Între timp s-a dus şi maestrul Hobana. A murit şi Niky Drăghici. Şi-s deja mai bine de doişpe ani de-atunci…

Sîmbătă, 8 mai 1999

Primul lucru, dis-de-dimineaţă: un mic-dejun prelungit, în compania lui Radu Aldulescu, Jean-Lorin Sterian, Bogdan Bucheru şi Radu Pavel Gheo. Lumea are ochii mici, ca după o noapte scurtă. Cu greu, ne lăsăm duşi din sala de mese a pensiunii şi ne tîrîm picioarele către sala de şedinţe (superbă!) a Consiliului Judeţean, unde se vor desfăşura discuţiile şi în continuare. În programul dimineţii, lansări de carte şi prezentări ale editurilor. Sala, spre surprinderea mea, plină ochi de pasionaţi locali şi intelectuali curioşi. Deschid seria prezentărilor, la rugămintea lui Dan Silviu Boerescu, lansînd în lume, pentru întîia oară, cărţile colecţiei Imago de la Editura Dacia: Trip-tic de Liviu Radu, Sfîşierea de Ona Frantz, Animalul de beton de Roberto R. Grant. Citesc interes pe faţa celor prezenţi, ceea ce mi se pare încurajator. Mă urmează o domnişoară drăguţă de la Nemira, care înfăţişează cititorilor ultimele titluri apărute la ei: Ucigaşii de timp de Gerard Klein, Arena de Robert Sheckley, reeditarea Dune în ediţie de pseudo-lux şi un space-opera minor intitulat Pilotul galactic. Autori români, mai mulţi ca oricînd, mai valoroşi decît în orice altă reuniune de acest fel, stau gata să-şi lanseze cărţile: Andrei Valachi, dur şi pur, ca întotdeauna, spune lucrurilor pe nume. Şi-a publicat cartea în propria regie, fără să se sinchisească de reguli şi canoane. Sheila, cartea lui, e tare de tot, atît ca şi aspect, cît şi ca şi sumar, iar fanii prezenţi îl asaltează (îndeosebi doamnele şi domnişoarele). Radu Pavel Gheo îl elogiază fără sfială, pe bună dreptate. Ovidiu Petcu lansează un „abecedar SF” intitulat Chipul Pămîntului. Oameni în spaţiu. După şaptesprezece ani, debutează în sfîrşit, reparînd, chiar dacă tardiv, o mare nedreptate. Lucian Merişca a fost cel mai norocos dintre autorii prezenţi: două volume are în faţă, apărute în ultimele şase luni. Ambele strîng între coperţi povestirile publicate de-a lungul celor aproximativ douăzeci de ani, de cînd scrie: Aventuri în Exterrior la Editura Dealer şi Deratizare, la Institutul European. Tot la Institutul European a publicat şi Michael Haulică un volum de povestiri extraordinar, Madia Mangalena. Mike îşi face o intrare triumfală în sală, exact cînd Dan Silviu Boerescu îi menţiona numele. E primit cu urale. Dodo Niţă, sosit de la Craiova tot azi-dimineaţă, prezintă ultimele realizări ale grupării oltenilor: fanzinul Bedefic ce conţine o proză în amalgam cu o bandă desenată, semnată de Viorel Pîrligras. Un experiment interesant. De asemenea, primul număr al Constelaţiei Orion, o publicaţie ce se încăpăţînează să supravieţuiască, cu proze şi benzi desenate (domeniul forte al craiovenilor) semnate de Valentin Iordache, Victor Martin, regretatul Radu Honga, Dodo însuşi şi, nelipsit, Viorel Pîrligras. Alexandru Mironov nu scapă ocazia să împungă mainstream-ul şi să-şi facă propagandă pentru emisiunea Lumea de mîine pe care o realizează la TVR 1. Se lasă cu autografe, schimburi de cărţi între autori şi, în gînd, îmi înjur proasta inspiraţie de a nu fi adus mai multe cărţi cu mine.

Lucian Băbeanu şi Mironov ne smulg de la bufetul suedez – somptuos! – pregătit de gazde în sala mare a Inspectoratului pentru Cultură, ducîndu-ne pe malul apei, vizavi de sculptura vaginoidă – mi-am amintit, se numeşte Maşina de tocat vise – pentru a ne intervieva. George Cuşnarencu, Niky Drăghici şi Dan Silviu sînt degajaţi şi fireşti. Ona e timidă şi total necomercială, fiind emoţionată la culme, Liviu sobru şi hîtru totodată, iar eu niţel cam nervos. Turui rapid o poezie întoarsă în minte pe toate feţele, şi răsuflu uşurat atunci cînd Mironov îl ia la întrebări pe Ovidiu Petcu. Ne relaxăm cu toţii la o bere, pe o terasă umbroasă, şi am ocazia să stau mai pe îndelete de poveşti cu Mironov, ajungînd la concluzia că, în ciuda păcatelor sale, omul e un domn. Mironov şi echipa lui pleacă să filmeze un grup de copii, iar noi, ceilalţi, ne mai petrecem o oră pe terasă, în aşteptarea începerii programului de după-amiază.

După-amiaza e marcată de căldura moleşitoare de afară. Lumea e mai apatică decît de obicei, dar comunicarea lui Florin Pîtea, referitoare la intertextul postmodern al romanului lui Thomas Pynchon, V, e întreruptă cînd şi cînd, de şoaptele unora dintre participanţi. Florin le întrerupe scurt, săgetîndu-i cu privirea pe turbulenţi (inclusiv pe Dan Silviu Boerescu şi George Cuşnarencu!). Se simte experienţa de la catedră. Să fiu sincer, nu cred că mi-ar face plăcere să fiu unul dintre studenţii lui Florin Pîtea! De liniştea instituită de el profită Radu Pavel Gheo, care îşi expune, concis şi limpede, crezul exprimat în numeroase rînduri şi în scris: SF-ul nu există ca atare, ci doar ca o parte indivizibilă a literaturii pur şi simplu; iar dacă există, atunci e cu totul lipsit de valoare. De aici se naşte o polemică virulentă, dar absolut cordială, cu Liviu Radu. Ca autor, Liviu se înscrie întru totul în ceea ce Gheo defineşte drept o componentă a mainstream-ului. Afirmaţiile sale teoretice sînt însă exact opuse. Un paradox, unul dintre numeroasele paradoxuri ale acestui mic univers al literaturii SF…

Practic, s-a discutat enorm pe marginea unui subiect mult prea intens dezbătut anterior, fără a se ajunge la o concluzie limpede. Spre deosebire însă de alte manifestări similare, de astă dată polemica a beneficiat de un arbitraj profesionist, venit dinspre curentul principal al literaturii.

Îl conduc la gară pe Dodo Niţă, a cărui vizită-fulger se încheie la fel de intempestiv precum a început. Înainte de plecarea trenului, apucăm să ne punem de acord asupra unor schimburi de cărţi (pasiunea mea) contra benzi desenate (pasiunea lui). De-ar fi fost doar întîlnirea asta, şi drumul pînă la Călăraşi n-ar fi fost zadarnic.

Seara, o masă bogată, prelungită, pe bisericuţe, în interminabile discuţii. Paul Dugneanu, Liviu Radu, Dan Silviu Boerescu şi Mihail Grămescu s-au retras pentru a delibera asupra povestirilor şi eseurilor prezentate la concurs. Un grup de tineri autori bucureşteni mă încolţesc, pentru a-mi propune, în calitatea mea de editor, un experiment literar interesant. Proiectul lor mă entuziasmează şi mă arăt gata să-l sprijin, dacă rezultatul va fi pe măsura intenţiilor. Din nou, ne culcăm la ivirea zorilor, după un pachet şi jumătate de ţigări fumate pe sec şi interminabile pălăvrăgeli cu Gheo şi cu Ona Frantz, care l-au determinat pe Laurenţiu Turcu să se refugieze cotropit de somn, într-o altă cameră.

Duminică, 9 mai 1999

Dimineaţă ne trezim şi mai greu decît în ziua precedentă. Sîntem ultimii la masă şi fetele (Ana Maria Negrilă, Ona şi Anca Amuzescu) n-au nici un chef să se întoarcă în centru, în sala de festivităţi. O pornim în galop, împreună cu Gheo, nerăbdători să aflăm cine au fost premianţii. Ajungem la timp; ceilalţi sînt deja plictisiţi de atîta aşteptare. Se pare că tartorul nostru, domnul Drăghici, întîrzie cu diplomele. Vizavi, pe treptele unei clădiri cu alură oficială, are loc un spectacol al tinerelor talente în muzica populară. Spectatori puţini (grosul era ascuns după un gard viu, aveam să constat ceva mai tîrziu). Mă amuz împreună cu Radu Aldulescu, detectînd un iz de Cîntarea României. Discutăm despre Spinrad, un autor care i-a deschis lui Aldulescu apetitul pentru science fiction. Sesizasem, de altfel, o afinitate între stilurile celor doi, atît de asemănători în scriitură şi, totuşi, în chip paradoxal, atît de diferiţi tematic. Ar fi interesant un studiu comparativ al scrierilor lor, îmi spun, exact cînd Niky Drăghici îşi face apariţia, salutat cu aplauze de cei ce-l aşteptam.

Premiile sînt anunţate de Dan Silviu Boerescu. Ierarhia reflectă fidel gusturile criticului de la Art Panorama: la secţiunea eseu, Ovidiu Petcu, premiul trei, premiul doi nu se acordă, iar premiul întîi e adjudecat de Jean-Lorin Sterian, pentru un text bizar, intitulat „O povestire de Kafka scrisă de Jean-Lorin Sterian”. La proză: cîteva menţiuni (între care una îi revine tot lui Sterian, pentru un text trimis sub pseudonim), un premiu special acordat de Editura Dacia lui Laurenţiu Turcu (Val Antim) pentru proza „Egonautul”, ce urmează a fi cuprinsă în volumul Lumile lui Unu, pe care-l pregăteşte la aceeaşi editură, iar premiul trei e adjudecat de Gheo, pentru povestirea „Darul de Crăciun”. De aici, începe cascada: tinerii ambiţioşi de aseară rad tot ce se poate. Ana-Maria Negrilă şi Bogdan Tudor Bucheru, premiul doi, ex-aequo, Florin Pîtea, premiul întîi, iar marele premiu, Costi Gurgu. Ca niciodată, acum premiile au fost cu adevărat consistente: premiul trei, cinci sute de mii de lei, premiul doi, şapte sute cincizeci de mii, premiul întîi, un milion, iar marele premiu, două milioane. Organizatorul, Nicolae Drăghici, nu scapă nici el nepremiat. Boerescu îi conferă o diplomă superbă, însoţită de veşnica recunoştinţă a scriitorilor împătimiţi de pescuit. Haz general.

Mironov, rămas peste noapte în mijlocul nostru, al plebei, se arată entuziasmat de calitatea participării şi organizării, şi-i propune lui Drăghici să organizeze un RomCon. Drăghici plusează, sugerînd chiar un Eurocon, anul viitor. N-ar fi rău! Îmi trece prin minte o denumire „sefistică” pentru întîlnirea asta: Boerescon. Să fiu al naibii dacă nu sună bine!

Cu regrete, ne despărţim de Călăraşi, promiţînd să revenim, dac-om mai fi vreodată chemaţi. Pe drumul de întoarcere, în autobuz, aţipesc. Ne despărţim în pripă de restul trupei şi coborîm în Obor, împreună cu Laurenţiu, Ona, Florin Pîtea, Gheo, Merişca şi Liviu Radu. Gheo şi Merişca se reped către gară: au biletele luate şi doar o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. Florin, Liviu şi Ona se duc şi ei la casele lor.

Eu şi Laurenţiu, care mai avem cîteva ore bune pînă la plecare, rămînem împreună, să flanăm niţel pe bulevardele capitalei, invadată de credincioşii veniţi să-l întîlnească pe Suveranul Pontif. Ne cumpărăm biletele şi ne întremăm cu cîte două porţii de cafea excelentă, la un local italienesc ştiut de Laurenţiu. Deşi ne e o lene soră cu somnul, pornim totuşi către centru, hotărîţi să-i facem o vizită de curtoazie lui Ion Hobana. Bulevardul Magheru e înţesat de poliţişti şi curioşi. Intrăm la Dalles şi ne pierdem printre cărţi, pînă cînd sîntem alungaţi politicos: ora închiderii! Ieşim tocmai la timp pentru ca, traversînd o stradă largă şi pustie, păzită de un poliţist, să fim surprinşi de trecerea papamobilului. Sîntem doar noi doi şi poliţistul în dreptul vehiculului cu geamuri blindate, cînd Sfîntul Părinte, cu oboseala unui mileniu întipărită pe chip, ne zîmbeşte şi ne face cu mîna. Îi răspundem, uimiţi şi entuziasmaţi. S-a dus!

Urcăm la Ion Hobana – gazdă perfectă, ca de obicei: dulceaţă şi apă rece – surescitaţi de neaşteptata întîlnire. Povestim despre cărţi, facem planuri de viitor şi, furaţi de farmecul amfitrionului, uităm c-a trecut timpul. Ne cerem scuze şi pornim în goană. Metrourile sînt ticsite de credincioşi, la gară e o înghesuială de nedescris, dar apuc totuşi să urc în tren, după un slalom nebunesc printre călătorii de pe peron. Laurenţiu pleacă, porneşte şi trenul. Adorm repede şi dorm buştean, pentru întîia oară după patru zile extrem de pline.

Pe Metatexte, un interviu cu Joëlle Wintrebert. Prima autoare profesionistă de science fiction pe care am cunoscut-o, în 1991 la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj. Singura mea traducere publicată din franceză a fost volumul ei de povestiri, Hurlegriffe (rebotezat Heteros şi Thanatos, după numele altei poveşti din carte).

Un gând despre &8222;File de jurnal, mai 1999 (2): Călăraşi, mon amour&8221;

  1. Ca sa vezi, si in nefiinta, in singura lui poza – troneaza cu becul pe cap!!! Macar stie cineva de unde vine Val Antim? Stiti povestea dunelor rele?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s