despre pricepuţenie

Posibil să fi existat genul ăsta de atotcunoscători şi înainte, dar abia acum mi-au căzut şi mie sub ochi înţeleptele lor poveţe? Habar n-am. Cert e că, de un an sau cel mult doi încoace, mi-e dat să văd feluriţi indivizi care ştiu sigur cum e cu editurile. Pricepuţii cu pricina ştiu sigur ce fac editurile şi ce nu fac, ce trebuie să facă şi ce să nu facă, cine trage sforile în fiecare editură de la noi, cum nu se pricep ăştia care fac cărţi să le vîndă sau chiar să le facă, cum îi exploatează pe bieţii cititori sau chiar autori, cum plătesc editorii banu’ gros pentru recenzii pozitive pentru cărţi care nu merită doi bani, cum publică ei numai pe cine scoate banu’ gros şi aşa mai departe.

Cea mai recentă mostră de pricepuţenie populară emisă în internetosferă pe care mi-a fost dat să o citesc suna cam aşa:

vreau să cred că în viitorul apropiat editurile nu doar vor fi ceva mai receptive la anumite semnale, dar își vor dezvolta antene capabile să le receționeze, indiferent de intensitatea lor. Nu se știe niciodată de unde sare un nou Chirovici. De altfel, un alt autor român e pe cale de a reuși performanța de a-și vinde cartea pe o piață străină la un preț astronomic. De ce să nu dezvoltăm (la edituri mă refer), un semi-agent literar, un redactor care să nu mai privească îngrozit valul de manuscrise ce vine spre editură, dimpotrivă, să iasă în întâmpinarea lui, să caute, să scormonească, să întrebe, să cerceteze dacă nu cumva, undeva, un glod acoperit de noroi ascunde un nou diamant.

Lăsînd la o parte duda cu glodul care acoperă noroiul care ascunde diamantul, l-aş informa pe înţeleptul de serviciu (care-i amicul meu Liviu Surugiu, by the way) că „semi-agentul literar” pe care-l visează există, nu trebuie inventat; e aşa-numitul slushpile reader (sau lector, mai pe româneşte), adică nefericitul care trebuie să ia primele pagini ale oricărui manuscris „genial” şi să le citească cu creionul în mînă. În cele mai multe dintre editurile de la noi, datorită penuriei de personal, nefericitul în cauză mai cumuleză şi alte funcţii, dar există. Da, în ţara noastră, atît de plină de genii, cineva trebuie să trieze corespondenţa nesolicitată care constă în manuscrise unice, capodopere etc. Nu e nevoie aşadar să dezvoltăm o nouă profesie.

Am subliniat mai sus o sintagmă: corespondenţa nesolicitată. Reţineţi cuvîntul: nesolicitată. Nimeni nu le-a cerut auctorilor geniali să trimită manuscrisul la editură. Pe site-ul ei nu există, poate, un ghid de conduită pentru autorii aspiranţi. Dar lipsa acestui ghid poate însemna (şi chiar înseamnă, în majoritatea covîrşitoare a cazurilor) că editura respectivă nu are nevoie de manuscrise nesolicitate. Pur şi simplu, planul editorial nu include publicarea unor astfel de manuscrise. Dacă le-ar dori, editura ar organiza un concurs de debut, de pildă, sau un concurs de manuscrise. A organizat Nemira unul, anul trecut. Nici una dintre cele peste şaizeci de capodopere prezentate nu s-a dovedit a fi publicabilă ca atare, iar concursul s-a încheiat fără vreun cîştigător. E cumva vina editurii? Nu. E vina autorilor, care nu s-au ridicat la nivelul dorit de editură. Mi-a fost dat să aud glasuri (de autori) revoltate de această decizie. Move on, people! Editura Nemira publică pe cine consideră ea că merită să fie publicat, nu pe cine consideraţi voi, ăştia revoltaţii!

Să nu mă uit însă în ograda altora, să vă vorbesc despre ograda noastră, de la Millennium. Noi nu citim manuscrise nesolicitate. Sîntem îndeajuns de familiarizaţi cu ce se scrie şi cu cine scrie în cercul nostru strîmt şi, atunci cînd ne alcătuim planurile editoriale, ţinem seama de ceea ce ştim. Asta nu înseamnă că nu publicăm debuturi; am făcut-o de destule ori: Marian Coman, Liviu Radu, Roxana Brînceanu, Ioana Vişan, Lucian Dragoş Bogdan, Doru Stoica, Bogdan Tudor Bucheru, Ladislau Daradici, Ciprian Mitoceanu, Ona Frantz, Robert David, Alexandru Lamba, autorii de la Secţia 14 şi alţii; toţi aceştia, adică bună parte din ceea ce înseamnă astăzi F&SF românesc, au debutat datorită lui Mike Haulică sau datorită mie; la Millennium, la OmniBooks, la Dacia, la Tritonic sau pe unde-am mai lucrat ori colaborat. Guess what? O s-o mai facem, chiar anul ăsta. Dar atunci cînd vrem să publicăm un debutant, ştim de unde să-l luăm, nu aşteptăm să-l descoperim în inbox sau în cutia poştală. Şi nici nu avem nevoie de pricepuţenia altora care să ne înveţe să ne facem meseria, pe care o practicăm de cîteva decenii bune. Vreţi să ne arătaţi că se poate altfel, că se poate mai bine? Be my guests, dragi pricepuţi. Şi faceţi-vă voi o editură, pe banii voştri, sau puneţi pe hîrtie un proiect editorial pe care să vi-l finanţeze unul pe care îl veţi convinge că pricepuţenia voastră e viabilă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s