Pricepuțenie la nivel înalt

Un individ pe nume Octavian Oprea, președinte al Autorității pentru Digitalizarea României, a emis următoarea aberație (cf. Gîndul de azi):

„Autoritatea pentru Digitalizarea României are în plan în viitorul nu foarte îndepărtat să pună la punct un cadru legislativ prin care toate cărţile care vor fi redactate în format letric să aibă şi o versiune electronică. Practic, încercăm să convenim într-un fel sau altul cu editurile ca orice carte fizică să aibă şi versiunea sa electronică. După cum foarte bine ştim, dispozitivele de citire a cărţilor în format electronic au devenit foarte populare”, a afirmat Octavian Oprea.

Pentru priceputu’ de mai sus, dar și pentru alții care poate nu și-au pus problema: costurile realizării e-book-ului cine le plătește? De pirateria omniprezentă în ceea ce privește cartea electronică cine ne apără? TVA-ul de 19% pentru cărțile electronice, diferit de cel și așa exagerat de 5% (în condițiile în care în țările mai civilizate în industria de carte nu se plătește TVA), cine-l plătește? Cumva emițătorul pricepuțeniei?

Bineînțeles, nici o vorbă despre vreo subvenție pentru editurile care ar trebui să pună în practic această directivă. Căci, așa cum ar fi putut afla emițătorul gîndemului de mai sus dacă ar fi întrebat pe cineva din domeniu, există în lumea asta o chestie numită drepturi de autor. Care se plătesc separat pentru ediția electronică, cea audio și cea tipărită („letrică”, îi spune individul, un termen care îmi e necunoscut, da’ mă rog, eu oi fi mai neinformat). Altfel spus, un bou de la stat s-a gîndit să impună unor entități private o cheltuială deloc neglijabilă, numa’ fiindcă are el impresia că n-au editurile destule griji financiare.

Priceputului i-aș transmite scurt un singur lucru: digitalizeaz-o și pe mă-ta (dacă îți și îi face plăcere) și lasă editurile să aleagă ce anume merită și ce nu să fie editat în format electronic. Iar ălora de l-au numit acolo, o întrebare: mai aveți mulți pricepuți de-ăștia? Hai sictir!

Din țara talibanilor ortodocși

Chestiunea zilei: la Suceava, după ce un bebeluș de șase săptămîni a fost înecat în cristelniță de preotul care îl boteza, poliţiştii au deschis un dosar penal in rem pentru vătămare corporală din culpă.

Poftim? Vătămare corporală din culpă? Nu, n-a fost așa ceva. A fost crimă cu premeditare în formă continuată, o crimă rituală comisă într-un cadru organizat și potrivit regulilor barbare ale unei organizații criminale. O mafie pe care DIICOT-ul nu a luat-o încă în vizor, în ciuda numeroaselor infracțiuni pe care le practică, de la evaziunea fiscală pe scară largă la deturnarea fondurilor publice, de la zădărnicirea eforturilor de combatere a pandemiei la îndobitocirea sistematică a milioane de indivizi insuficient educați sau de-a dreptul imbecili, de la acoperirea unor violatori și pedofili la crimele rituale precum cea din cazul în speță (care n-a fost cîtuși de puțin un caz singular).

Am trimis militari în Afghanistan să lupte împotriva talibanilor, dar ignorăm amenințarea domestică a unei grupări de criminalitate organizată care acționează în deplină impunitate chiar aici, în țară? Pe cînd o inițiativă legislativă pentru scoaterea în afara legii a sectei ortodoxe?

Cică festival

Acum vreo zece zile, pare-mi-se, s-a întîmplat la București, într-un mall sau cam așa ceva, o chestie pe care organizatorii au numit-o Sci+Fi Fest. A nu se confunda cu festivalul dedicat științei și literaturii SF care s-a petrecut în 2016 și 2017 la Biblioteca Națională. (Despre simulacrul de anul trecut prefer să nu pomenesc, mi-e jenă că am consimțit atunci să particip.)

Anyways… Ați văzut pe undeva vreo postare sau vreun articol despre întîmplarea de la mall? Ante sau post factum? Dacă a ajuns careva dintre voi p-acolo, să facă bine să ne împărtășească și nouă, ăstora de ne-am luat cu altele, ce-a fost atît de special la întîmplarea asta, că-mi zicea unul dintre sus-amintiții organizatori că standul pentru o editură ar fi costat 600 euro.

Mulțumiri anticipate.

Ce mă (mai) enervează: găurile de porumbel

O chestie tipică pentru junimea aspirantă la glorie literară, menită chipurile să ajute la marketing, dar care nu face decît să-i îndepărteze pe o bună parte dintre cititori. Americanii din industria cărţii au şi un termen pentru asta: „pigeonholing” (de aici titlul tradus şchiop rău al acestei postări). Pigeonholing, etichetarea excesivă, e un mare „aşa nu” pentru autorii şi editorii care au cît de cît idee despre cine este şi ce mănîncă literatura de gen. Cum se manifestă la noi chestia asta? Ei bine, prin ultradefinire sau supra-autoclasificare (în genuri, subgenuri, suprasubgenuri etc.) a operei numiţilor auctori, chiar şi în cea mai măruntă menţionare pe facebook sau altundeva a scrierilor cu pricina. Adică ceva de genul „roman gotic anticomunist”. Sau „roman SF/psihologic”. Clockpunk-post-apocaliptic-gotic-noir-urban-erotico-psihopatic, da?

…Sau, şi mai enervantă şi din acelaşi puţ al gîndirii izvorîtă, o sintagmă – menită altminteri să exalte virtuţile estetice ale unui op – preluată pe nemestecate şi folosită prin recenzii şi articole ca atribut descriptiv: „volum de colecţie”; adică, vezi Doamne, ar fi acesta un termen mai elevat pentru o culegere de povestiri sau o antologie de autor.

Pe bune, fraţilor? Ia lăsaţi-mă pe mine, cititorul, să pun etichete şi lăsaţi la o parte enorma manifestare de ego a autotămîierii, căci poate pentru mine un astfel de „volum de colecţie” e o însăilare nereuşită pe care n-aş pune-o în bibliotecă. Poate că pentru mine sefeul per psihologic e de fapt un soi de urban fentezi pentru tineri adulţi măcinaţi de angoase (de unde eticheta de „psihologic”). Iar romanul gotic anticomunist e o chestie de care nu m-aş atinge nici picat cu ceară, datorită inepţiei copertei. Ziceţi că e literatură de bună calitate dacă ţineţi morţiş s-o promovaţi, sau ziceţi că-i roman şi atît şi lăsaţi cititorul să spună pe unde ar încadra-o şi cît de la vedere ar pune-o în bibliotecă.

Improprietatea unor termeni, urechismul şi, pînă la urmă, diletantismul sînt tarele majore ale unei bune părţi din cei ce se autointitulează azi scriitori (iar unii chiar editori). Mai uşor cu găurile de porumbel, mai uşor cu „colecţiile” voastre. Nu vă mai bateţi cu cărămida-n piept că aţi inventat ceva nemaivăzut (de genul apei calde), că nu sînteţi primii scribălăi care-au fiinţat prin părţile astea. Şi cu siguranţă nici ultimii.

meteosensibilităţi

Azi am avut o zi exact ca vremea de-afară, care e cumplit de nestatornică. Ba soare, ba nori negri de furtună, ba cald, ba vînt aiurea. Aşa fu şi ziua mea de azi. Mi-am terminat de reaşezat cărţile-n bibliotecă, mare victorie! Pe de altă parte, mi-am vărsat ca boul bunătate de cafea… Apoi m-am bucurat mult citind prima poveste SF cu cap şi coadă a junioarei (scrisă pe temă dată, pentru un proiect la ora de română). Apoi m-am întristat (da’ rău de tot!) văzînd că nişte oameni pe care-i ştiu de-o viaţă – şi care de altminteri sînt deştepţi şi haioşi şi mi-s dragi – pot fi teribil de îngrămădiţi la minte cînd vine vorba de anumite subiecte (în cazul de faţă, scrisoarea homofobă a celor 3 milioane de decerebraţi ortodocşi de care se face atîta caz în ultimele zile, încă o mizerie sinistră marca BOR). Sper să se-ndrepte şi să le vină mintea la cap. Şi vremii, şi prietenilor mei.

PS: Ştiţi de ce nu-s decît trei milioane de semnături pe scrisoarea cu pricina? Fiindcă restul ălora de-ar fi vrut să o iscălească nu ştiu nici măcar să-şi scrie numele.

despre pricepuţenie

Posibil să fi existat genul ăsta de atotcunoscători şi înainte, dar abia acum mi-au căzut şi mie sub ochi înţeleptele lor poveţe? Habar n-am. Cert e că, de un an sau cel mult doi încoace, mi-e dat să văd feluriţi indivizi care ştiu sigur cum e cu editurile. Pricepuţii cu pricina ştiu sigur ce fac editurile şi ce nu fac, ce trebuie să facă şi ce să nu facă, cine trage sforile în fiecare editură de la noi, cum nu se pricep ăştia care fac cărţi să le vîndă sau chiar să le facă, cum îi exploatează pe bieţii cititori sau chiar autori, cum plătesc editorii banu’ gros pentru recenzii pozitive pentru cărţi care nu merită doi bani, cum publică ei numai pe cine scoate banu’ gros şi aşa mai departe.

Cea mai recentă mostră de pricepuţenie populară emisă în internetosferă pe care mi-a fost dat să o citesc suna cam aşa:

vreau să cred că în viitorul apropiat editurile nu doar vor fi ceva mai receptive la anumite semnale, dar își vor dezvolta antene capabile să le receționeze, indiferent de intensitatea lor. Nu se știe niciodată de unde sare un nou Chirovici. De altfel, un alt autor român e pe cale de a reuși performanța de a-și vinde cartea pe o piață străină la un preț astronomic. De ce să nu dezvoltăm (la edituri mă refer), un semi-agent literar, un redactor care să nu mai privească îngrozit valul de manuscrise ce vine spre editură, dimpotrivă, să iasă în întâmpinarea lui, să caute, să scormonească, să întrebe, să cerceteze dacă nu cumva, undeva, un glod acoperit de noroi ascunde un nou diamant.

Lăsînd la o parte duda cu glodul care acoperă noroiul care ascunde diamantul, l-aş informa pe înţeleptul de serviciu (care-i amicul meu Liviu Surugiu, by the way) că „semi-agentul literar” pe care-l visează există, nu trebuie inventat; e aşa-numitul slushpile reader (sau lector, mai pe româneşte), adică nefericitul care trebuie să ia primele pagini ale oricărui manuscris „genial” şi să le citească cu creionul în mînă. În cele mai multe dintre editurile de la noi, datorită penuriei de personal, nefericitul în cauză mai cumuleză şi alte funcţii, dar există. Da, în ţara noastră, atît de plină de genii, cineva trebuie să trieze corespondenţa nesolicitată care constă în manuscrise unice, capodopere etc. Nu e nevoie aşadar să dezvoltăm o nouă profesie.

Am subliniat mai sus o sintagmă: corespondenţa nesolicitată. Reţineţi cuvîntul: nesolicitată. Nimeni nu le-a cerut auctorilor geniali să trimită manuscrisul la editură. Pe site-ul ei nu există, poate, un ghid de conduită pentru autorii aspiranţi. Dar lipsa acestui ghid poate însemna (şi chiar înseamnă, în majoritatea covîrşitoare a cazurilor) că editura respectivă nu are nevoie de manuscrise nesolicitate. Pur şi simplu, planul editorial nu include publicarea unor astfel de manuscrise. Dacă le-ar dori, editura ar organiza un concurs de debut, de pildă, sau un concurs de manuscrise. A organizat Nemira unul, anul trecut. Nici una dintre cele peste şaizeci de capodopere prezentate nu s-a dovedit a fi publicabilă ca atare, iar concursul s-a încheiat fără vreun cîştigător. E cumva vina editurii? Nu. E vina autorilor, care nu s-au ridicat la nivelul dorit de editură. Mi-a fost dat să aud glasuri (de autori) revoltate de această decizie. Move on, people! Editura Nemira publică pe cine consideră ea că merită să fie publicat, nu pe cine consideraţi voi, ăştia revoltaţii!

Să nu mă uit însă în ograda altora, să vă vorbesc despre ograda noastră, de la Millennium. Noi nu citim manuscrise nesolicitate. Sîntem îndeajuns de familiarizaţi cu ce se scrie şi cu cine scrie în cercul nostru strîmt şi, atunci cînd ne alcătuim planurile editoriale, ţinem seama de ceea ce ştim. Asta nu înseamnă că nu publicăm debuturi; am făcut-o de destule ori: Marian Coman, Liviu Radu, Roxana Brînceanu, Ioana Vişan, Lucian Dragoş Bogdan, Doru Stoica, Bogdan Tudor Bucheru, Ladislau Daradici, Ciprian Mitoceanu, Ona Frantz, Robert David, Alexandru Lamba, autorii de la Secţia 14 şi alţii; toţi aceştia, adică bună parte din ceea ce înseamnă astăzi F&SF românesc, au debutat datorită lui Mike Haulică sau datorită mie; la Millennium, la OmniBooks, la Dacia, la Tritonic sau pe unde-am mai lucrat ori colaborat. Guess what? O s-o mai facem, chiar anul ăsta. Dar atunci cînd vrem să publicăm un debutant, ştim de unde să-l luăm, nu aşteptăm să-l descoperim în inbox sau în cutia poştală. Şi nici nu avem nevoie de pricepuţenia altora care să ne înveţe să ne facem meseria, pe care o practicăm de cîteva decenii bune. Vreţi să ne arătaţi că se poate altfel, că se poate mai bine? Be my guests, dragi pricepuţi. Şi faceţi-vă voi o editură, pe banii voştri, sau puneţi pe hîrtie un proiect editorial pe care să vi-l finanţeze unul pe care îl veţi convinge că pricepuţenia voastră e viabilă.

Săritorii cu prăjina

Mare-i grădina Domnului, da’ şi mulţi îi sar gardul! Asta era una dintre vorbele preferate ale lui Tata Petre, dirigintele şi profesorul meu de matematică din liceu, unul dintre oamenii mei dragi care m-au făcut să fiu azi ceea ce sînt.

Ei bine, gardul ăsta de care zicea Tata Petre, unii îl sar cu prăjina, trecînd în zbor planat pe deasupra noastră. Am avut azi o experienţă la limita dintre ridicol extrem şi iritare maximă cu un planor de-ăsta şi nu mă pot abţine să nu scriu cîte ceva. Nu e un caz singular în lumea mică şi pestriţă a sefimii româneşti, din păcate, dar n-o să mă apuc acuma să vă fac o galerie de portrete ale săritorilor săriţi de pe fix cu care am avut de-a face, o să mă refer strict la săritorul cu pricina (care e de fapt o săritoare, dar nu cred că asta are vreo semnificaţie, aşa cum probabil nu are rost să-i pomenesc numele). Personajul a luat-o pe ulei de-o bucată de vreme şi, pe Facebook, pe lîngă mulţime de postări – cu poze, textoide sau muzici – ce fac referire la BDSM, căcaturi cu ocultism sau satanisme de tot felul, lansează comentarii de troll, nici măcar amuzante, fără legătură cu subiectul, pe unde vrei şi pe unde nu vrei. Iniţial, m-am mulţumit să-i dau unfollow. Apoi am început să fiu întrebat de diverşi prieteni dacă respectiva a fost dintotdeauna aşa sau numai de-o vreme încoace. Mie îmi păruse un om simpatic, mi-a plăcut şi ce şi cum scria, era o prezenţă caldă în cele cîteva împrejurări în care am întîlnit-o (ultima oară acum vreo trei ani, cred). După care… pleosc! O totală schimbare de personalitate. Comentariile aberante de care pomeneam, discuţii ciudate relatate de prieteni, fel de fel de ameninţări mai mult sau mai puţin voalate într-o conversaţie virtuală… Aşa că am dezfrienduit-o, iar după ce azi s-a apucat să toarne zoaie la o însemnare care nu o privea nici cît negru sub unghie, cu expresii gen „curvă nazistă”, am blocat-o şi i-am raportat pagina. Ştiu, probabil că ar trebui să-mi fie mai degrabă milă – şi chiar îmi este întrucîtva, de omul pe care am crezut că îl cunosc, nu de ceea ce a devenit – dar chiar n-am nervi de consumat pentru săritorii peste gardu’ normalităţii care vin să-mi strice mie fengşuiu’, etalîndu-şi degradarea intelectuală şi psihică. Să fie acolo, la ei acasă.

De ce scriu toate astea? Habar n-am, drept să vă spun. Poate că sper că o să citească şi o să îşi vină în fire? Mă îndoiesc, trenul ăla a plecat de multă vreme. Mai degrabă vreau să îmi consemnez uimirea şi să vă întreb şi pe voi: de la ce credeţi că s-ar putea transforma cineva în asemenea hal? Şi cum poţi să te distanţezi de asemenea săritori de gard, după ce i-ai promovat pe cînd erau normali la cap?

nici măcar de jale

Mare tragedie mare, revistele Uniunii Scriitorilor şi-au suspendat de azi apariţia, după ce Ministerul Culturii a sistat finanţarea lor. Se pare că existau o duzină de astfel de reviste care primeau bani de la stat. Ca urmare, o grămadă de inşi se dau acum de ceasul morţii că vai, ne moare cultura scrisă! Serios? Păi ce anume o împiedică pe numita cultură scrisă şi publicată în revistele cu pricina să scoată bani din vînzări? Vînzări de reviste, nu de sedii. Aaaa, nu sînt vînzări, fiindcă nema difuzare. Păi nu-i nimic, poate că soluţia o constituie abonamentele. Aaaa, lumea nu vrea să facă abonamente! Nici măcar bibliotecile? Şi revistele stau maldăr în redacţii, de nu mai încap redactorii acolo şi trebuie să lucreze de-acasă, şi abia mai dau pe la sediu în zilele de salariu…

Da’ nu cumva toată lipsa de interes pentru revistele în cauză vine din faptul că acestea sînt desuete sau, pur şi simplu, ilizibile? Toate publică acelaşi număr restrîns de autori, la care se adaugă niscaiva glorii locale, nici una dintre revistele astea nu publică susţinut proză, de pildă, nici una dintre revistele astea nu are atitudine civică nici cît negru sub unghie (că, nu-i aşa, nu poţi muşca mîna care te hrăneşte…), nici una dintre revistele astea nu are un program de susţinere a literaturii noi. Şi-atunci cine mă-sa să le citească? Pensionarii Uniunii? Ei se fac că fac reviste şi au pretenţia ca statul să-i plătească, indiferent dacă onorabilele şi istoricele lor publicaţii au sau nu cititori.

Din partea mea, bon debarras. Nu ştiu ca Dilema, 22, Suplimentul de cultură sau Observatorul Cultural să aibă vreo subvenţie de la stat. Iar dacă au, nu vor muri fără ea, căci au fost ani de zile în care n-au avut aşa ceva. Şi dacă astea pot supravieţui (aşa cum supravieţuiesc, dacă-i pînă acolo, şi revistele de gen, fie că vorbim de Galileo, CPSF, Argos, Helion sau Revista de Suspans), înseamnă că se poate. Dacă alde România literară, Luceafărul de dimineaţă (!!!), Viaţa Românească, Ateneu, Vatra, Familia, Apostrof, Ramuri şi alte Convorbiri literare nu fac faţă pe o piaţă concurenţială (nici măcar în regim de print on demand sau în format electronic, că nu e scris nicăieri că o revistă trebuie să aibă un tiraj de Ţ exemplare!)… înseamnă că nu e nevoie de ele. Ura şi la gară!

…Sau, şi mai bine, la muncă. Că poate, măcar în ceasul al doişpelea, în lunile astea de suspendare, o să vă treacă prin minte un format reformat. Unul cît de cît atractiv pentru cititori plătitori.

Bleah și bookporn

După o săptămînă obositoare de tîrg, după o dimineață de stress din cauza bearmobilului, care a refuzat să părăsească parcarea RomExpo altfel decît remorcat pînă la cel mai apropiat service, după un drum către casă pe ceață și, în mai mult de jumătate din timp, pe întuneric, am ajuns la Satu Mare cu semnele incipiente ale unei viroze țapene. Au urmat două zile de somn, alternat cu făcut de facturi și pachete pentru librării, iar apoi trei zile de zăcut în stare semi-funcțională, cu dureri în gît, dureri musculare nedefinite dar omniprezente și o stare de bleah generalizat. Azi e prima dimineață, practic, cînd m-am trezit într-o stare de relativă funcționalitate.

Ca urmare, abia în dimineața asta am reușit să pun o oarecare ordine în cărțile căpătate în tîrg sau sosite cu poșta cîtă vreme am lipsit. Look what the cat brought lately din alte zări de soare pline:

Dap. Goodies. Al doilea volum (hardcover) din mega-seria Chung-Kuo a lui David Wingrove, Daylight on Iron Mountain. Voice of the Whirlwind a lui Walter Jon Williams, căpătată cadou de ziua mea de la Schizo (thanks again, mate!).

Volumul final al trilogiei lui N.K. Jemisin, Kingdom of Gods (de la Orbit). Best-ul dozoisian în ediția britanică (nr.24 în seria lor), precomandat pe BookDepo încă din mai, cînd l-au listat.

A Handbook of American Prayer în ediția frumușică foc de la Concord Free Press (many thanks for pointing this one out, Lucius!) și cel de-al treilea steampunk de la Tor al lui Cherie Priest, Ganymede, tipărit tot cu cerneală sepia (yummyish!).

În sfîrșit, tot de ziua mea, de la soră-mea și maman: cele patru volume de Opere ale lui Radu Cosașu, apărute la Polirom din 2008 încoace, dimpreună cu o integrală a discografiei lui Roger Waters, luată de pe eMag la bani mărunți.

Cam astea-s cele esențiale. Pînă mîine, cînd o să lansăm o promoție tare de tot, cu valabilitate pînă la Crăciun (un preview puteți accesa dînd click pe linkul din coloana din dreapta), mă întorc la treabă, cîtă vreme mă mai ține entuziasmul și putirința. Nu de alta, dar dacă voi credeați că dacă s-a terminat cu tîrgul s-a terminat și cu aparițiile Millennium pe anul acesta, vă înșelați. Keep in touch!

Angarale şi bucurii la Millennium: 25% reducere la toate titlurile din stoc

E vară şi, ca întotdeauna în acest anotimp, nici iarba nu creşte (adică n-am murit încă, hihi!)…

…Aşa că ne-am apucat să rezolvăm diverse chestiuni care-au rămas nefăcute, după iureşul de treabă care-a fost pregătirea Bookfest-ului şi, mai devreme, a tîrgului de carte SF Final Frontier. De publicat am publicat destule cărţi (12 titluri dintre care unul în două formate, plus o broşură, un număr de revistă şi un catalog), mai trebuie acum să le şi vindem şi să ne achităm de datorii. Ambiţia noastră e ca toamna să ne găsească „curaţi” din acest punct de vedere, aşa încît să putem întîmpina noul ciclu editorial cu bine.

Prin urmare, zilele acestea se duc una după alta cu expedieri de comenzi restante, cu adusul din urmă al fişelor de stoc şi alte angarale birocratice cu care nu am să vă plictisesc… precum şi cu pregătirea unei surprize care, sperăm noi, va fi pe placul cititorilor noştri.

Ca să nu vă plictisiţi în aşteptarea surprizei cu pricina, vă propun să aruncaţi o privire pe site-ul editurii (aici) şi să vă alegeţi o carte-două-trei, apoi să ne trimiteţi comanda (aici sau la una dintre adresele din pagina de contact). Noi vi le vom livra cu promptitudine şi cu o reducere de 25%, indiferent de numărul de titluri comandate. În cazul în care comanda depăşeşte (după aplicarea reducerii) suma de 50 lei, expedierea va fi achitată de noi; dacă nu, veţi achita în plus 6 lei pentru fiecare comandă expediată.

Oferta este valabilă în limita stocului disponibil, pînă la data de 31 iulie. După aia sper să vă putem da veşti noi şi bune-bune!

Ştefana Czeller, premiantă la Eurocon?

De duminică încoace am tot aşteptat o veste de la delegaţia românească în privinţa premiilor decernate de către ESFS. Deocamdată nimic n-a apărut pe site-ul SRSFF. Îmi amintesc cum, acum trei ani, cînd cu Euroconul italian, primeam mailuri seară de seară de la Mugur Cornilă… Ba cu nominalizările (se pare că pe vremea aia nu era ilegal să faci nominalizările la faţa locului, nu exista o dată limită de depunere), ba cu palmaresul. Neiges d’antan…

Noroc cu talentul de detectiv internetoid al lui Mike Haulică: a descoperit iniţial (ieri) o listă incompletă a premianţilor pe forumul ActuSF, apoi lista întreagă la Boris Sidiuk. Listă care poate fi văzută, de azi dimineaţă, pe Galileo Online, aici. De la Eugen Lenghel – participant la Eurocon din partea SRSFF – am primit însă o veste tristă: ESFS a decis ca anul acesta să nu se acorde nici un premiu de încurajare. Ce-au publicat francezii? Ce-a publicat ucraineanul Boris Sidiuk, fost organizator de Eurocon în 2006? Chiar nu ştia că s-au scos din funcţiune premiile de încurajare? Nu ştiu. Şi nici nu mai vreau să ştiu!

Cu sau fără premiul Euroconului, sînt mîndru că i-am publicat Ştefanei romanul de debut şi mai multe povestiri (în Galileo şi în antologiile Dansînd pe Marte şi alte povestiri fantastice, Steampunk: A doua revoluţie şi, în sfîrşit, în Premiile Galileo 2011). Apropo de treaba asta, pîndiţi oferta „Pacheţel de primăvară 2”, care va fi valabilă mîine şi poimîine şi care va deveni publică aici, la noapte! Şi nu uitaţi nici de oferta de ieri!

Cealaltă veste proastă e că, la fel ca în alţi ani, acest premiu de încurajare – propus de către ţara participantă, iar nu votat de către participanţii la Eurocon – ar fi fost singurul care a revenit României. Alţii – Croaţia, Rusia etc. – au luat caimacul.  Oare dacă delegaţia noastră ar fi plecat la Stockholm cu o listă de candidaţi mai consistentă şi mai larg aprobată de fandomul românesc, am fi avut oare macar un premiant în Hall of Fame? În lumina celor aflate, tare mi-e teamă că nu. Şi-atunci, care-o fi motivul? Nu se scrie şi nu se publică destul la noi? Eu aş zice că stăm mai bine decît croaţii la capitolul ăsta, iar croaţii au dus acasă o gîrlă de premii. Nu sîntem îndeajuns de cunoscuţi peste hotare? Categoric nu, dar mă îndoiesc că amicii noştri croaţi sînt. Sau delegaţia noastră e de vină că n-a ştiut cum să susţină cauza nominalizaţilor (nu pe-a României, căci mi s-a atras atenţia că cei care-au plecat la Eurocon s-au dus pe banii proprii, iar ce-au susţinut acolo e strict treaba lor)? Ei bine, nici ăsta n-a fost motivul, se pare, ci comportamentul de tip Eurovision, care se pare că face legea la ESFS.

N-am să comentez mai departe. Am obosit şi e inutil. De ce? Am să dau glas prietenului Feri Balin, care-mi explica într-un comentariu la articolul lui Mike Haulică din Observator Cultural cum devine cazu’ cu premiile astea:

nu e suficient, dragă Horia, să publici patru, cinci sau douăzeci de autori români pentru a lua premiul EuroCon pentru cea mai bună editură. Pentru simplul motiv că premiile EuroCon se acordă pe baza unor negocieri, cum de altfel sunt convins că ştii. Mai mult de atât, nici măcar pentru a fi nominalizat nu e suficient, din acelaşi motiv: nu contează doar meritele, mai contează şi diplomaţia de care dai dovadă în relaţiile cu ceilalţi. În situaţia de faţă cu cei care au decis să-şi asume reprezentarea României. Că nu sunt cei care ar trebui să fie, că n-au desemnat pe cine vroia cutărică sau cutărică, astea sunt toate discuţii inutile.

Da, recunosc, n-am fost diplomat. Am spus în mai multe rînduri ce-am avut de spus, fără să mă sinchisesc de faptul că supăram pe unul sau altul. Promit să nu mai fac. Nu foarte curînd, anyway. Fiindcă Feri are perfectă dreptate. Sînt discuţii inutile. Poate atunci cînd vom organiza noi un Eurocon (if ever) va fi altfel. Nu vreau să se supere nimeni pentru cele scrise de mine aici. Mi-e doar o lehamite cumplită. Premiile Eurocon? Să fie acolo, la ei…

Later edit: Se pare că nu numai noi ne-am lăsat convinşi de Boris Sidiuk ca anul acesta S-AU DAT premii de încurajare. Lavie Tidhar afişează exact aceeaşi listă pe care am publicat-o şi noi, aici. Iar dinspre delegaţii români, tăcere…

Even later edit: Şi SFPortal din Ungaria anunţă premiile Eurocon, cu tot cu cele de încurajare. Aici. De cînd sînt, aşa bulibăşeală n-am văzut… Şi totuşi, de ce m-ar minţi Eugen Lenghel, care îşi susţine ideea: nu s-au acordat premii de încurajare…?

Eurocoane, eurovizioane şi o dilemă

Nu, chiar nu mă excită ideea premiilor ăstora, aşa cum nu mă mai entuziasmez, de cînd m-am făcut mare, la eurovizioane. Aceleaşi negocieri de culise, aceleaşi quid pro quo-uri mercantile… Pentru ce? La ce bun? Chiar nu-mi arde la ora asta să cheltuiesc o căruţă de bani (cum a păţit George Lazăr anul trecut) ca să mă duc la Stockholm ca să mă ciondănesc pentru nişte premii care, la o adică, nu vor creşte nici măcar cu un leuţ vînzările editurii. Sînt nişte premii ale fandomului european, iar părerea mea despre fandom ca entitate organizată (nu ca sumă de individualităţi, atenţie!) e bine cunoscută. Şi-atunci? De ce mă stresez?

Din aceleaşi motive pentru care anul trecut am scris postările care-au indignat toată floarea cea vestită a seresefefimii de frunte. Da, alea cu SRSFF-ul mirosind nasol. Am greşit atunci, din dorinţa de a atrage cît mai strident atenţia, şi am ilustrat slova scrisă cu un căcat, ceea ce a distras atenţia de la idee. Mi-am cerut scuze pentru afişarea dejecţiei şi îmi pun cenuşă în cap, aici, de faţă cu toţi. Dar ideile enunţate atunci rămîn, iată, la fel de valabile. Iar practicile se perpetuează. De ce, aşadar, nu-mi bag piciorul în toată tărăşenia şi nu-mi văd de cărţile pe care ar trebui să le fac?

Poate fiindcă îmi pasă de cum ne văd ăia de-afară, la care sper încă să ajungem într-o zi şi altfel decît în calitate de gaşcă veselă care împarte pălinci şi coniace. Poate fiindcă societatea asta a voastră are în siglă litera R, ceea ce mă îndreptăţeşte, în calitate de purtător de cetăţenie română, să îmi pese de cum ne reprezentaţi. Poate fiindcă, dacă membrii voştri nefondatori nu au curajul să pună nişte întrebări, eu, din afară, n-am chiar nici o apăsare în a le rosti loud and clear. Şi n-ai decît, dragul meu, să notezi şi această însemnare şi să o pui ca probă la dosarul de calomnie pe care mi-l pregăteşte avocata ta! Iar tu, alălalt – sau acelaşi? – ce-ai să faci? ai să-mi trimiţi iar garda financiară la firmele pe care le-am închis acum patru ani?

OK, am înţeles, cine merge acolo votează. Nu mă duc, nu votez, iar cine nu votează, la fel ca în politică, n-are drept la cuvînt. De-aia nu scriu despre asta pe Galileo Online, de-aia n-am făcut comentarii la lista nominalizărilor pe care am publicat-o acolo. Aici însă e blogul meu, moşia mea, şi pot să mă minunez de ce-mi trece mie prin cap. Aşa că o să-mi exprim curiozităţile.

Ce mă miră, în primul rînd, e „transparenţa” perfect democratică cu care s-au făcut anul ăsta propunerile. Au tăcut băieţii cei deştepţi şi fondatori care ne poartă numele poporului în lume şi-au făcut. Ce democraţie, nene? Eş’ copil? Ce sondaje, fie ele şi intrasocietare…? Ce consultare publică? Doar ca să iasă iar scandal? Doar ca să-şi pună iar vreun Mugur Cornilă IP-urile multiple în funcţiune? Sau să vină iar Liviu Radu cu propuneri dintre ăia de-l publică? Nu, dom’le! Ne-am strîns la o berică, am pus pe hîrtie o listă de posibilităţi, am tăiat de pe ea tot ce avea legătură, oricît de vag, cu ăilalţi, şi-am trimis-o ălora de ţin socoteala propunerilor.

Că pe lista asta nu se regăseşte nici din întîmplare vreun nume de anul trecut, ca să arătăm şi noi consecvenţă şi să-i convingem pe ăia de-or să voteze că noi chiar credem în oamenii propuşi, nu doar mai bifăm o acţiune, ca să avem cu ce ne lăuda în prefaţa viitoarei antologii… Că George Lazăr, deşi are acum un roman tradus în engleză, nici n-a mirosit lista, deşi acum avea poate o şansă reală (dar anul trecut a călcat pe bec şi-a vorbit prea sincer, aşa că harşt cu el, jos de pe listă!)… Că Oliviu Crâznic sau Adi Buzdugan, cum nu scriu sefe de-ăla hard ca o stîncă, nu trebuie încurajaţi, e limpede… La reviste zicem de Helion, da’ ăla tipărit sau ăla online? Că Helionu’ tipărit a avut anul trecut doar o apariţie sau două (nu cele mai bune ale fanzinului eluziv de pe malu’ begos) şi, din cîte ştiu eu, la premiile astea internaţionale e nevoie de trei astfel de apariţii? Detalii! Tre’ să-l recompensăm pe Maître, că uite cum dă cu barda-n guşteru’ fără coadă şi în flaşnetarii lui! Că Dan Pavelescu şi-a mai înscris anu’ trecut în portofoliu nişte autori mari? So what? A fost nominalizat doi ani la rînd, n-a luat, adio! Altul la rînd! A, da, la capitolul fanzine: să-l punem pe Sagy cu Gazeta lui, că tot a publicat UN număr în 2010… Şi cu ocazia asta îi închidem şi gura, că prea era revoltat cînd cu Premiile Hobana, în loc să zică mersi că i-am făcut onoarea acceptării în măreaţa noastră societate… La edituri, Millennium n-are ce căuta, fiindcă a publicat anul trecut doar vreo cinci-şase cărţi cu autori români. Bastionu’, futu-i, n-a mai scos nimic, sau mai nimic, aşa că nu-i putem nominaliza. Başca mai e şi în lichidare. Ştiţi ce? O să-l punem pe vultur, că şi el e drăguţ şi ne pune sigla pe cărţi, chit că noi nu mişcăm un deget ca să îl ajutăm. Nu-i bai că n-are difuzare, nu-i bai că nici măcar noi nu-i putem pune la dispoziţie un amărît de stand de şase metri pătraţi la vreun tîrg (că şi-aşa n-ar avea destule exemplare să-l umple). Iar la anul vom vota Nemira, că în sfîrşit i-a convins Marian să publice şi un român. Iar la capitolul „promotori” pe cine vom propune, oare? Cin’ să fie, cin’ să fie? Şi pentru care fapte?

Mda, foarte interesante nominalizările româneşti la Eurocon. Mai ales aia pentru website… un site croat. Noi n-avem? Sau am devenit cu toţii cititori de limbă croată? Asta e o parte a tîrgului? Noi vă propunem la o secţiune, voi ne daţi votul vostru la alta? Sau o fi plata pentru vreun vot de anul trecut? Şi, desigur, iar nu ştim cine-i cel propus pentru încurajare… Asta e cea mai mare curiozitate a mea. Să fie micul mîncător de morcovi, sau ăla de-aruncă computerul cu boxe după el? By the way, încurajata de anul trecut ce mai face? Ce-a mai publicat? Cine-a mai scris despre ea? Aaaa, nimic? Nimeni? N-a citit nimeni dintre criticii cu greutate cărămidoiul ei de la Humanitas? Nici măcar Horia Gârbea? Ciudat, foarte ciudat…

Ce-aţi citit pînă acum sînt supoziţii. Ficţiune, dacă vreţi. Pamflet, haha, ca să folosesc un cuvînt drag altora. Dar hai să fim serioşi şi să judecăm limpede. Chiar aşa, cum s-au hotărît nominalizările? Aţi întrebat-o pe Vero ce propuneri are ea? Dar pe Sebastian A. Corn? Dar pe Claudiu Stătescu? Dar pe Liviu Radu? Dar Pavelescu, a avut vreun cuvînt de spus? Dar tu, Feri (care pot să pun pariu că vei veni şi vei da explicaţii)? Dar pe Bebe l-aţi întrebat? Sau pe Antuza? Sînt o mulţime de oameni în societatea asta pe care îi stimez mult şi care pot să pun pariu că n-au avut nici un cuvînt de spus. Mă întreb de ce-i mai ţineţi? Doar pentru capitalul de imagine pe care vi-l aduc? Mi-e teamă că da. Şi-i compătimesc în cazul ăsta.

S-a schimbat conducerea la SRSFF, dar am impresia că s-a schimbat prea tîrziu pentru a se mai interveni cu un dram de bun simţ în chestiunea asta… Iar tăcerea din ultimele două zile a noilor aleşi, care n-au zis nici un cuvinţel despre nominalizările astea, nu-mi prevesteşte nimic bun. Doar Torrancele de serviciu a publicat nominalizările, dintre societari. Torrancele, de care conducerea SRSFF actuală nu ştie cum să se distanţeze mai rapid, cel puţin în relaţiile pe care le are cu ăia din afară care îndrăznesc să pună întrebări. Aşa că îi îndemn pe Eugen, Marian şi Cristi, cît se poate de serios, să ne dea un semn şi nouă, outsiderilor, despre părerile lor. Nu de alta, dar iar bate-un vînt care seamănă cu ăla de anul trecut dinspre societate…

PS: Dacă aveţi opinii în chestiune, v-aş ruga să le exprimaţi aici (nu pe Galileo), dar în limitele bunului-simţ.

Salată de chestii de citit şi reflectat

Cum ştiţi care mi-e părerea despre modestie, o să încep cu interviul pe care mi l-a luat Lucian Vasile Szabo (deşi dacă ar fi să ne luăm după ce scrie acolo, mi-am pus singur întrebările) via e-mail, interviu în care prietenul nostru timişorean mi-a ridicat la fileu destule mingi. Mi-a făcut mare plăcere să răspund la întrebările lui despre oameni, locuri şi lucruri ce-mi sînt dragi. Interviul îl puteţi citi integral aici, mai jos aveţi doar prima întrebare (din vreo douăzeci):

Conduci o editură, Millennium Books, destul de activă în ultimul timp. Cum faci?

Nu-i greu deloc, dat fiind că fac ceea ce-mi place şi am alături de mine nişte oameni competenţi, pe Mike Haulică, Ona Frantz şi Vlad-Mihai Botta. De fapt, cred că secretul succesului în calitate de editor nu constă în cine ştie ce cunoştinţe sau reţete oculte, ci în capacitatea cuiva de a se înconjura de oameni pricepuţi, fiecare, pe felia de care se ocupă. Dacă reuşeşti să convingi asemenea oameni să te urmeze, dacă reuşeşti să-i ţii aproape şi cît mai mulţumiţi cu putinţă, dacă le dai ascultare… n-ai cum să nu o scoţi la capăt.

Eram categoric mai senin cînd am dat răspunsurile la interviul cu pricina. Şi încă nu-şi revărsase maître Secu dejecţiile în acelaşi număr al revistei cu pricina. Poate că dacă ştiam aş fi refuzat să îmi văd numele acolo. Cu tot respectul pe care-l port lui Lucian Vasile Szabo. Cu toată stima pe care i-am purtat-o lui Cornel Secu şi la care încă refuz să renunţ cu totul.

Între timp, am mai aflat şi eu una-alta despre nişte oameni, aşa cum a aflat şi Mike, care a ales să-şi exprime public lehamitea şi scîrba faţă de nişte atitudini şi acţiuni lipsite de finalitate, pînă la urmă. Cum sînt toate acţiunile unor oameni ca aceia despre care vorbeşte aici:

Începusem însemnarea asta în urmă cu cîteva zile, vrînd să dau un răspuns cuiva, pentru că eram în măsură să-l dau, deși omul nu mie îmi pusese întrebarea.

Încercam să ignor amenințarea din același mail în care punea întrebarea (cam arogantă totuși). N-am mai fost amenințat de mult. Se pare că există oameni care trec la amenințări atunci cînd nu-i bagi în seamă suficient (cel puțin nu atît de mult pe cît cred ei că li se cuvine). Amenințări cu tribunale, cu… Bine, sînt de tot rîsul amenințările, motivele mai ales.

La asta am ajuns? La ameninţări cu dat în judecată? Ei bine, da. Şi la chestii şi mai nasoale, despre care n-am să vorbesc aici. Că mi-e prea greaţă.

Greaţă îi era şi lui Adrian Crăciun acum cîteva zile cînd a postat pe Facebook o reflecţie pe care am să îmi permit să o citez integral, că nu toată lumea şi-a făcut cont acolo şi n-am idee dacă un simplu link ar fi de-ajuns:

Am aflat azi nişte chestii care mi-au creat o stare coplesitoare de greaţă, de scîrbă… Cam aşa m-am simţit acum vreo 20 de ani, la prima mineriadă (e drept, nu la fel de copleşitoare ca atunci, dar cam de aceeaşi speţă). Are şi SF-ul românesc miliţienii, minerii, securiştii şi mai ales bigoţii lui. Nu-s mulţi, dar ce negri-s în cerul gurii, şi ce bine mulează „promovarea SF-ului românesc” pe scîrboşeniile ce le vorbesc, plănuiesc şi înfăptuiesc… Să borîm împreună, tovarăşi!

O să co-borîm, vorba Maicului. Cam da. După care am să beau un ceai verde cu lămîie să-mi treacă greaţa. Şi o să-mi văd mai departe de treabă. E ultima oară cînd îi mai pomenesc pe ăştia care mi-au scos din pepeni prietenii. Să se scuipe între ei, dacă n-au ceva mai bun de făcut, pînă le seacă glandele salivare. Cîinii latră, ursul trece. Şi se opreşte doar cît să se pişe pe gardul de dincolo de care latră ăia, scoşi din minţi că nu au cum să îl atingă.

Iar noi… Noi avem cărţi de făcut! În interviu am pomenit doar o parte mică dintre proiectele în care ne-am angajat deja. Mîine, dacă sînteţi cuminţi, o să ridic un colţ al draperiei şi-am să vă îngădui o privire indiscretă spre mesele noastre de lucru.

Impozitaţi activitatea cultelor religioase!

Eu plătesc impozite. Tu plăteşti impozite. De ce nu plăteşte impozite nici unul dintre cultele religioase din România?

In aceasta perioada, institutiile statului cauta solutii viabile pentru depasirea crizei finaciare. Masurile de austeritate afecteaza intreaga Romanie, totusi cultele continua sa beneficieze de exceptii fiscale importante si nejustificate. Va propunem adoptarea unor masuri ce vor contribui semnificativ la depasirea crizei finaciare actuale: taxarea cultelor si restrictionarea finantarii lor de catre stat.

In momentul de fata, cultele ofera multe tipuri de servicii, toate scutite de taxe si impozite, in timp ce serviciile medicale au fost drastic diferentiate, introducandu-se plata pentru consultatiile medicale care depasesc planul lunar al medicilor de familie. Serviciile oferite de culte sunt numeroase si diverse, depasind cu mult oficierea regulata a slujbei: se oficiaza botezuri, nunti, inmormantari, pomeniri, binecuvantari, rugaciuni speciale etc., pentru care se percep sume diverse, nefiscalizate. Pe langa acestea, cultele detin monopolul comertului cu obiecte de cult si au activitati economice, cum ar fi cele legate de turismul ecumenic, din care obtin castiguri importante, pe care statul roman ar trebui sa le impoziteze, asa cum procedeaza in cazul castigurilor similare ale firmelor private.

Pentru ca masura sa fie eficienta, serviciile oferite de culte ar trebui sa fie inregistrate corect. Adesea, clericii si personalul auxiliar utilizat de culte nu ofera chitante pentru sumele incasate in urma serviciilor prestate sau ofera chitante doar pentru o parte din suma, banii ajungand astfel in economia subterana. Monitorizarea acestor practici si taxarea acestor venituri ar imbunatati situatia bugetului national.

O alta masura este aceea legata de taxarea imobiliara. Cultele detin un numar mare de cladiri si terenuri, care nu sunt impozitate in vreun fel, fara a se face distinctia intre cladirile destinate oficierii cultului si cele cu alte destinatie, care ar trebui, de drept, impozitate pe aceleasi principii aplicate proprietatilor cu destinatii similare – chioscuri comerciale, pensiuni, locuinte ale personalului. In fapt, nu exista reglementari clare legate de nevoile de practica de cult ale comunitatilor carora li se adreseaza acestea. Cultele achizitioneaza adesea terenuri si construiesc imobile, decizia in acest sens nefiind limitata in vreun fel, desi de multe ori sunt implicate fonduri publice. Asa s-a ajuns ca in ultimii 15 ani, numai pentru cultul ortodox sa se construiasca o biserica la fiecare doua zile, Romania depasind astfel media de o biserica la mia de locuitori: exista peste 18.300 de lacase de cult crestin ortodox inregistrate oficial, dar numai 11.000 de cabinete ale medicilor de familie. O restrictionare a subventiilor si a donatiilor oferite de institutiile publice si companiile de stat, pe baza unor reglementari clare, combinata cu taxarea proprietatilor imobiliare ce depasesc limitele legiferate sau sunt folosite in activitati economice ar duce la normalizarea situatiei si ar contribui la imbunatatirea bugetului national.

Aceleasi reglementari trebuie sa se aplice si necesarului de personal, care, totodata, trebuie sa se supuna unor masuri nediscriminatorii fata de alti salariati bugetari. In timp ce recent s-au facut reduceri importante de personal in administratia de stat si se discuta public despre impozitarea oricaror tipuri de venituri, inclusiv a venitului minim garantat si a ajutorului de somaj, personalul cultelor nu a fost afectat in vreun fel, ba chiar urmeaza sa beneficieze de mariri salariale.

Acum, cand ne confruntam cu efectele crizei economice, dramuirea banilor publici destinati cultelor, combinata cu impozitarea corecta a serviciilor oferite de acestea si a proprietatilor detinute, pot aduce fonduri importante la bugetul de stat, atat de necesare pentru iesirea din criza. Data fiind importanta acestor fonduri, solicitam includerea acestor propuneri in dezbaterile publice lansate pe marginea modificarii Codului fiscal.

Asociaţia Secular-Umanistă a adresat această scrisoare deschisă factorilor de decizie din România şi a iniţiat o petiţie pentru reglementarea acestei situaţii. O puteţi semna aici. Dacă pînă şi hobby-urile noastre sînt impozitate, de ce n-ar fi şi cel ale credincioşilor?

Liber la comentarii. Trollii fundamentalişti sînt rugaţi să se abţină.