Pornind de la (încă) o mîrlănie

Totul a pornit de la articolul acesta. O elucubraţie marca Cornel Secu (da, am observat cacofonia, dar în cazul respectivului nu-mi provoacă absolut deloc remuşcări). O nouă elucubraţie, căci individul în cauză nu e la prima abatere de gen. Mai trebuie oare să vă amintesc de anterioarele scurgeri de pixeli ale lui Cornel Secu, sub acelaşi generic? Răsfoţi arhiva Helion, fie el online sau pe hîrtie. Şi aduceţi-vă aminte cum am fost numiţi eu şi Michael Haulică (în repetate rînduri), ce epitete au avut de auzit Aron Biro şi Adrian Crăciun fiindcă şi-au permis să strîmbe din nas la un articol publicat în Helion, cum i-a calificat pe Bebe şi Nicu, sau pe Cristi Teodorescu, Ovidiu Bufnilă, Victor Martin şi atîţia alţii. La momentele respectiv, nici Marian Truţă, nici Eugen Lenghel – şi nimeni din SF-ul românesc, de altfel – nu au protestat cîtuşi de puţin. Cornel Secu era ok pe-atunci, era frecventabil, era bun fiindcă îi înjura doar pe Haulică şi Ursu şi pe ceilalţi flaşnetari, care, nu-i aşa, erau duşmanii de moarte ai suflării româneşti sefistice. Era ok Maître fiindcă publica volumele unora şi altora, fiindcă plătea cazarea şi mesele la sindrofiile timişorene şi mai aducea şi din coniacu’ ăla bun de casă al lui. Bonus, îi înjura pe Haulică şi Ursu, nu?

Articolul lui Mike din Galileo Online spune ceea ce aş fi avut şi eu de spus, aşa că n-am să mai repet. Am să consemnez doar, cu satisfacţie, că, în sfîrşit, s-au trezit la realitate şi Marian Truţă, şi Eugen Lenghel. Şi, mai de vreo săptămînă încoace, ne-a confirmat şi Hegemonul Haidamac că da, am avut dreptate: dacă te-njură Secu, sigur faci ceva bine.

Şi totuşi, măcar un pic am să mă repet: Maître, mi-e milă de tine. Aşa cum ţi-am mai spus, îmbătrîneşti urît.

Anunțuri

Salată de chestii de citit şi reflectat

Cum ştiţi care mi-e părerea despre modestie, o să încep cu interviul pe care mi l-a luat Lucian Vasile Szabo (deşi dacă ar fi să ne luăm după ce scrie acolo, mi-am pus singur întrebările) via e-mail, interviu în care prietenul nostru timişorean mi-a ridicat la fileu destule mingi. Mi-a făcut mare plăcere să răspund la întrebările lui despre oameni, locuri şi lucruri ce-mi sînt dragi. Interviul îl puteţi citi integral aici, mai jos aveţi doar prima întrebare (din vreo douăzeci):

Conduci o editură, Millennium Books, destul de activă în ultimul timp. Cum faci?

Nu-i greu deloc, dat fiind că fac ceea ce-mi place şi am alături de mine nişte oameni competenţi, pe Mike Haulică, Ona Frantz şi Vlad-Mihai Botta. De fapt, cred că secretul succesului în calitate de editor nu constă în cine ştie ce cunoştinţe sau reţete oculte, ci în capacitatea cuiva de a se înconjura de oameni pricepuţi, fiecare, pe felia de care se ocupă. Dacă reuşeşti să convingi asemenea oameni să te urmeze, dacă reuşeşti să-i ţii aproape şi cît mai mulţumiţi cu putinţă, dacă le dai ascultare… n-ai cum să nu o scoţi la capăt.

Eram categoric mai senin cînd am dat răspunsurile la interviul cu pricina. Şi încă nu-şi revărsase maître Secu dejecţiile în acelaşi număr al revistei cu pricina. Poate că dacă ştiam aş fi refuzat să îmi văd numele acolo. Cu tot respectul pe care-l port lui Lucian Vasile Szabo. Cu toată stima pe care i-am purtat-o lui Cornel Secu şi la care încă refuz să renunţ cu totul.

Între timp, am mai aflat şi eu una-alta despre nişte oameni, aşa cum a aflat şi Mike, care a ales să-şi exprime public lehamitea şi scîrba faţă de nişte atitudini şi acţiuni lipsite de finalitate, pînă la urmă. Cum sînt toate acţiunile unor oameni ca aceia despre care vorbeşte aici:

Începusem însemnarea asta în urmă cu cîteva zile, vrînd să dau un răspuns cuiva, pentru că eram în măsură să-l dau, deși omul nu mie îmi pusese întrebarea.

Încercam să ignor amenințarea din același mail în care punea întrebarea (cam arogantă totuși). N-am mai fost amenințat de mult. Se pare că există oameni care trec la amenințări atunci cînd nu-i bagi în seamă suficient (cel puțin nu atît de mult pe cît cred ei că li se cuvine). Amenințări cu tribunale, cu… Bine, sînt de tot rîsul amenințările, motivele mai ales.

La asta am ajuns? La ameninţări cu dat în judecată? Ei bine, da. Şi la chestii şi mai nasoale, despre care n-am să vorbesc aici. Că mi-e prea greaţă.

Greaţă îi era şi lui Adrian Crăciun acum cîteva zile cînd a postat pe Facebook o reflecţie pe care am să îmi permit să o citez integral, că nu toată lumea şi-a făcut cont acolo şi n-am idee dacă un simplu link ar fi de-ajuns:

Am aflat azi nişte chestii care mi-au creat o stare coplesitoare de greaţă, de scîrbă… Cam aşa m-am simţit acum vreo 20 de ani, la prima mineriadă (e drept, nu la fel de copleşitoare ca atunci, dar cam de aceeaşi speţă). Are şi SF-ul românesc miliţienii, minerii, securiştii şi mai ales bigoţii lui. Nu-s mulţi, dar ce negri-s în cerul gurii, şi ce bine mulează „promovarea SF-ului românesc” pe scîrboşeniile ce le vorbesc, plănuiesc şi înfăptuiesc… Să borîm împreună, tovarăşi!

O să co-borîm, vorba Maicului. Cam da. După care am să beau un ceai verde cu lămîie să-mi treacă greaţa. Şi o să-mi văd mai departe de treabă. E ultima oară cînd îi mai pomenesc pe ăştia care mi-au scos din pepeni prietenii. Să se scuipe între ei, dacă n-au ceva mai bun de făcut, pînă le seacă glandele salivare. Cîinii latră, ursul trece. Şi se opreşte doar cît să se pişe pe gardul de dincolo de care latră ăia, scoşi din minţi că nu au cum să îl atingă.

Iar noi… Noi avem cărţi de făcut! În interviu am pomenit doar o parte mică dintre proiectele în care ne-am angajat deja. Mîine, dacă sînteţi cuminţi, o să ridic un colţ al draperiei şi-am să vă îngădui o privire indiscretă spre mesele noastre de lucru.

Salata de sîmbătă, transplantată luni (3): Chestii de citit

Ar fi, mai întîi, episodul lui Mircea Opriţă din serialul „The Making of Steampunk.ro”, pe Galileo Online, aici. Al zecelea episod şi cel din urmă semnat de un autor prezent în sumarul antologiei editate de Adrian Crăciun. Serialul nu se încheie însă aici, vor urma (mîine şi poimîine) episoade semnate de redactorul cărţii, Laura Ciobanu, şi de însuşi editorul, Adrian Crăciun. Şi, de-am să mă învrednicesc şi eu, poate şi un epilog, ce va fi urmat ulterior de anunţarea ultimei (şi celei mai mari) surprize pe care se pregăteşte să v-o aducă antologia lui Adrian Crăciun…

…Acelaşi Adrian Crăciun care semnează azi pe CititorSF un articol intitulat „Ghettoul cu deştepţi”, pornind de la disputa absolut artificial stîrnită de dragul traficului – pentru a cîta oară? – pe blogul unei edituri şi preluată ulterior de un alt site, între vajnicii partizani ai sefeului pur şi dur şi aceia care nu se dau în lături să citească nici un text literar, indiferent de gen, cîtă vreme acesta e bine scris. Delicios citatul ales spre exemplificare de Adi Crăciun, menit să ne lămurească pe deplin că mare-i grădina Domnului, da’ şi mulţi îi sar gardul…

Despre girafe, o altă specie de fiinţe care sar garduri – în acest caz, pe acela al bunului simţ – scrie Michael Haulică pe blogul propriu, ca o coda la o relatare de la salonul de carte Livresque. Subscriu la tot ce spune el acolo, cu supărare şi greaţă, in case you’ve wondered.

În sfîrşit, Mircea Pricăjan publică pe blogul său nişte note  de lectură pe marginea volumului Modificatorii de Liviu Radu. O carte pe care Mircea a citit-o cu plăcere şi care poate fi comandată aici, dacă lectura recenziei pricăjeşti vă va face poftă.

În chestiunea nuanţei maronii a SRSFF (episodu’ trei)

Se pare că nu sînt singurul căruia îi pute SRSFF. Mircea Pricăjan s-a retras aseară din organizaţie. Scrie Mircea azi-dimineaţă într-un comentariu la însemnarea de mai jos:

ca simplă informaţie, vă anunţ că m-am retras din SRSFF. decizie amânată deja prea mult. atât, fără inflamări suplimentare. ne vedem mai departe de treabă. am impresia că suntem mai uniţi atunci când nu ne strângem sub un stindard – pe care, fie vorba între noi, doar la luptă ştim să-l purtăm. păcat.

La nici treizeci de minute de la momentul în care Mircea şi-a anunţat intenţia de a părăsi SRSFF printr-un mail politicos adresat tuturor membrilor societăţii, numele său a dispărut din lista membrilor afişată pe site. Fără măcar un „mulţumim pentru activitate”, fără nici cea mai mică încercare de a-l convinge să rămînă, fără un telefon de „la revedere” sau măcar „ura şi la gară”. Altfel au stat lucrurile cînd maşinăria de propagandă bujoldiană încerca să îl convingă pe Mircea să se înscrie în SRSFF. Telefoane lungi şi vorbe mieroase, promisiuni de fapte măreţe… Şi cazul racolării lui Mircea n-a fost unul singular. Au fost destule încercări de seducţie similare, unele reuşite (din lehamitea de a tot primi telefoane, probabil), altele nu. Despre felul în care SRSFF a atins astronomica sumă de 30 de membri s-ar putea scrie savuroase opuri.

Tacit a dispărut şi linkul de pe site către blogul lui Michael Haulică. Era pe cînd nu s-a văzut, azi nu-l vedem şi nici nu e. Michael e bun de scos în faţă şi de premiat, dar nu-i îndeajuns de bun pentru a beneficia de un loc în blogroll-ul societăţii. Şi Tuşa Vero e bună de semnat condica în calitate de membru, dar nu-i demnă ca blogul ei să figureze printre cele afişate pe site. Scrie Vero:

În calitate de membră în sus-numita asociaţie, am cerut o mână de ajutor, sub forma unui link către povestea interactivă pe care m-am apucat să o scriu pe un blog – bineînţeles, dacă realizatorii site-ului asociaţiei sunt de părere că merită să pună link-ul respectiv. Am rugat 2 persoane; una nici măcar nu mi-a răspuns, iar răspunsul primit de la cealaltă, pe data de 24 ianuarie, sună astfel: “Am aruncat o privire pe site si mi s-a parut o idee excelenta. Lasa-mi un pic de timp, am sa caut o solutie ca sa asezam un link spre initiativa ta.” Ei bine, se pare că e o soluţie al naibii de greu de găsit, fiindcă “picul de timp” va fi în curând egal cu 3 luni…

Cu toate acestea, Mircea Pricăjan a putut fi scos din listă în doi timpi şi trei mişcări. Ce deducem de aici? Că nu-i chiar aşa de greu de accesat site-ul SRSFF pentru modificări şi deci amînarea punerii unui link solicitat de Vero Mircea nu necesită cine ştie ce cunoştinţe într-ale programării, ci s-a datorat pur şi simplu indolenţei.

Deocamdată, SRSFF tace în legătură cu însemnările mele. Numărul de vizite pe acest blog a crescut semnificativ, deci ştiu că mesajele mele au ajuns unde trebuie, că aceia care aş vrea să le citească mă citesc. Şi fierb în suc propriu. Mai răbufneşte furia cîte unui membru (fondator sau ba) şi după aia îi pare rău (sau ba). Dar n-avem o poziţie oficială. Sau măcar oficioasă. O aştept în continuare cu interes. Aşa cum aştept cu interes următoarele demisii din SRSFF.

„Legitimând valori şi coagulând elite. Restabilind comunicarea şi dialogul, creând solidaritatea.” Aşa scrie în manifestul Societăţii. Unde e comunicarea? Unde e solidaritatea? Care valori? Care elite?

În dreapta acestei însemnări aveţi un sondaj. Un sondaj oarecare, pe un blog oarecare. Sînt curios să văd ce părere aveţi. Voi, cititorii de SF, membri sau nu ai SRSFF-ului. Aveţi o săptămînă la dispoziţie pentru a răspunde. Sînt curios dacă SRSFF-ul îşi va mobiliza şi în acest caz membrii pentru a vota de patru ori, de pe calculatoare diferite.

Off-topic: Dacă vă arde de niţică distracţie, citiţi povestea Laurei. E fun!

PS: Apropo de sondaje… Pe site-ul SRSFF tronează de luni bune un sondaj privind oportunitatea oferirii gratuite a antologiei Alte ţărmuri. La un moment dat, răspunsul „Un gest de prost gust, sper sa nu se mai repete” era pe locul secund, cu vreo 30 de voturi. Acum au mai rămas exact cinci voturi pentru această opţiune. O fi existînd o modalitate de răzgîndire? Poate mă învaţă şi pe mine cineva. Poate mă învaţă „ăia de la SRSFF”  (folosesc dinadins această sintagmă care l-a deranjat cu asupra de măsură pe Dănuţ, poate-poate o reacţiona şi de data asta) care, după cum ne amintea Michael ieri, se pricep la răzgîndiri

Current soundtrack: A-Ha – Crying in the Rain

În chestiunea nuanţei maronii a SRSFF (episodu' trei)

Se pare că nu sînt singurul căruia îi pute SRSFF. Mircea Pricăjan s-a retras aseară din organizaţie. Scrie Mircea azi-dimineaţă într-un comentariu la însemnarea de mai jos:

ca simplă informaţie, vă anunţ că m-am retras din SRSFF. decizie amânată deja prea mult. atât, fără inflamări suplimentare. ne vedem mai departe de treabă. am impresia că suntem mai uniţi atunci când nu ne strângem sub un stindard – pe care, fie vorba între noi, doar la luptă ştim să-l purtăm. păcat.

La nici treizeci de minute de la momentul în care Mircea şi-a anunţat intenţia de a părăsi SRSFF printr-un mail politicos adresat tuturor membrilor societăţii, numele său a dispărut din lista membrilor afişată pe site. Fără măcar un „mulţumim pentru activitate”, fără nici cea mai mică încercare de a-l convinge să rămînă, fără un telefon de „la revedere” sau măcar „ura şi la gară”. Altfel au stat lucrurile cînd maşinăria de propagandă bujoldiană încerca să îl convingă pe Mircea să se înscrie în SRSFF. Telefoane lungi şi vorbe mieroase, promisiuni de fapte măreţe… Şi cazul racolării lui Mircea n-a fost unul singular. Au fost destule încercări de seducţie similare, unele reuşite (din lehamitea de a tot primi telefoane, probabil), altele nu. Despre felul în care SRSFF a atins astronomica sumă de 30 de membri s-ar putea scrie savuroase opuri.

Tacit a dispărut şi linkul de pe site către blogul lui Michael Haulică. Era pe cînd nu s-a văzut, azi nu-l vedem şi nici nu e. Michael e bun de scos în faţă şi de premiat, dar nu-i îndeajuns de bun pentru a beneficia de un loc în blogroll-ul societăţii. Şi Tuşa Vero e bună de semnat condica în calitate de membru, dar nu-i demnă ca blogul ei să figureze printre cele afişate pe site. Scrie Vero:

În calitate de membră în sus-numita asociaţie, am cerut o mână de ajutor, sub forma unui link către povestea interactivă pe care m-am apucat să o scriu pe un blog – bineînţeles, dacă realizatorii site-ului asociaţiei sunt de părere că merită să pună link-ul respectiv. Am rugat 2 persoane; una nici măcar nu mi-a răspuns, iar răspunsul primit de la cealaltă, pe data de 24 ianuarie, sună astfel: “Am aruncat o privire pe site si mi s-a parut o idee excelenta. Lasa-mi un pic de timp, am sa caut o solutie ca sa asezam un link spre initiativa ta.” Ei bine, se pare că e o soluţie al naibii de greu de găsit, fiindcă “picul de timp” va fi în curând egal cu 3 luni…

Cu toate acestea, Mircea Pricăjan a putut fi scos din listă în doi timpi şi trei mişcări. Ce deducem de aici? Că nu-i chiar aşa de greu de accesat site-ul SRSFF pentru modificări şi deci amînarea punerii unui link solicitat de Vero Mircea nu necesită cine ştie ce cunoştinţe într-ale programării, ci s-a datorat pur şi simplu indolenţei.

Deocamdată, SRSFF tace în legătură cu însemnările mele. Numărul de vizite pe acest blog a crescut semnificativ, deci ştiu că mesajele mele au ajuns unde trebuie, că aceia care aş vrea să le citească mă citesc. Şi fierb în suc propriu. Mai răbufneşte furia cîte unui membru (fondator sau ba) şi după aia îi pare rău (sau ba). Dar n-avem o poziţie oficială. Sau măcar oficioasă. O aştept în continuare cu interes. Aşa cum aştept cu interes următoarele demisii din SRSFF.

„Legitimând valori şi coagulând elite. Restabilind comunicarea şi dialogul, creând solidaritatea.” Aşa scrie în manifestul Societăţii. Unde e comunicarea? Unde e solidaritatea? Care valori? Care elite?

În dreapta acestei însemnări aveţi un sondaj. Un sondaj oarecare, pe un blog oarecare. Sînt curios să văd ce părere aveţi. Voi, cititorii de SF, membri sau nu ai SRSFF-ului. Aveţi o săptămînă la dispoziţie pentru a răspunde. Sînt curios dacă SRSFF-ul îşi va mobiliza şi în acest caz membrii pentru a vota de patru ori, de pe calculatoare diferite.

Off-topic: Dacă vă arde de niţică distracţie, citiţi povestea Laurei. E fun!

PS: Apropo de sondaje… Pe site-ul SRSFF tronează de luni bune un sondaj privind oportunitatea oferirii gratuite a antologiei Alte ţărmuri. La un moment dat, răspunsul „Un gest de prost gust, sper sa nu se mai repete” era pe locul secund, cu vreo 30 de voturi. Acum au mai rămas exact cinci voturi pentru această opţiune. O fi existînd o modalitate de răzgîndire? Poate mă învaţă şi pe mine cineva. Poate mă învaţă „ăia de la SRSFF”  (folosesc dinadins această sintagmă care l-a deranjat cu asupra de măsură pe Dănuţ, poate-poate o reacţiona şi de data asta) care, după cum ne amintea Michael ieri, se pricep la răzgîndiri

Current soundtrack: A-Ha – Crying in the Rain

Reviste fel de fel

Numărul abonaţilor la Galileo se scrie de-acum cu două cifre. Profitaţi de ofertă pînă-i caldă! Şi tot apropo de revista noastră născîndă, ea are de-acum propria pagină pe site-ul Millennium Press, aici. E o pagină sumar alcătuită, dar care vă oferă toate informaţiile pe care sîntem dispuşi să le dăm publicităţii la ora actuală. Cu timpul, va deveni mult mai mult. Dar despre asta am să vă spun mai multe după 1 aprilie. Pînă atunci, dacă aveţi un blog sau o pagină pe net şi vreţi să sprijiniţi diseminarea revistei Galileo în rîndul populaţiei cititoare, daţi-mi un mail (dînd click pe butonul marcat „Contact” pe noua pagină Galileo) şi am să vă trimit un widget de dimensiunile pe care le doriţi, precum şi link-ul la care trebuie să-l conectaţi. Sprijiniţi-ne, ca să putem să mergem cît mai departe!

Rămînînd în spaţiul publicaţiilor periodice: în subsolul anunţului privind apariţia revistei Galileo de pe site-ul SRSFF, amicul Gyuri Győrfy aka Franciscus Georgius s-a lansat din nou în enunţarea unor propoziţii alcătuite după ureche, stîrnindu-ne – mie şi lui Mike – vîna polemică. Have phun!

Tot în ce priveşte revistele, de data asta cele de dincolo de baltă: am primit ultimul Locus apărut, cel pe martie 2010. Îl are pe copertă pe Samuel Delany, iar în interior, între altele, o fotografie făcută de subsemnatul cu soţii VanderMeer (ca ilustraţie privind viitoarea apariţie a unei Big Book of Weird Fiction, la care lucrează acum Jeff şi Ann).  E cea de-a treia oară cînd public fotografii în Locus (şi sînt plătit pentru asta) şi tot a treia oară cînd îmi apare numele în caseta tehnică a prestigioasei publicaţii (as you can see above). Mi-s mîndru.

Nautilus 26 şi concluziile mele la o polemică

De ieri e online noul Nautil, numărul 26. E un număr cu multe lucruri de citit.

Între altele, debutul oficial al amicului Aspoiu, care semnează cu numele-i adevărat, Adrian Crăciun, editorialul acestei ediţii, un text foarte echilibrat intitulat „SF integrat în marea literatură: teorie şi practică”, a cărui concluzie sună astfel:

Marea integrare a mainstreamului şi a SF-lui este dorită cu ardoare la nivel declarativ însă practica spune altceva.

Deja s-au strîns o mulţime de comentarii interesante la subiect şi, deşi am citat concluzia (care-i altminteri un truism), vă asigur că merită urmărită demonstraţia impecabilă a lui Adi. Felicitări, Aspoimea-ta, şi la mai multe!

Aş mai aminti şi interviul luat de Mihai Dark Wolf Adăscăliţei lui Adam Roberts, un scriitor britanic pe care l-am trecut de curînd pe lista scurtă de TBR. Povestirile acestui număr sînt semnate de Liviu Radu, Ştefana Czeller, Ciprian Mitoceanu şi Dario Pecarov, pe care-i putem numi deja autori de casă ai Nautilului. Ştefan Ghidoveanu îşi reia rubrica ce analizează „Viitorul aşa cum a fost” după o scurtă pauză, cu ultimul segment dedicat „Lucrărilor de referinţă”.

Last but not least (I hope), să vă spun şi de concluziile din titlul acestei însemnări: în rubrica mea „Outsider”, am publicat de data aceasta cea de-a doua parte a articolului despre „Etica scrisului”, subintitulat „Învăţăturile unui editor către pupilul său, aspirant la gloria literară”. M-a ajutat foarte mult să-mi formulez ideile polemica purtată zilele trecute pe blogul lui Mircea Coman. O gîlceavă absolut aiurea, dar care are destule învăţăminte pentru cei care ştiu să vadă dincolo de coaja lucrurilor. Articolul meu continuă ideea episodului precedent, din punctul în care s-a încheiat:

Unde rămăsesem? Prezumtivul scriitor, adică dumneavoastră, tocmai a primit un telefon prin care este anunţat că textul său (povestire, roman, ce-o fi) a fost acceptat spre publicare de către editura X şi urmează a se discuta în amănunt condiţiile publicării. Momentul respectiv e punctul de maxim. Climaxul. Orgasmul intelectual suprem. Euforie, mulţumire de sine, confirmarea propriei genialităţi, dat de băut la prieteni etc. Sentimentul trăit atunci nu poate fi echivalat cu nimic. Ce urmează?!

Ei bine… See for yourself! Şi nu uitaţi, mîine după amiază noi amănunte despre Galileo!

LATER EDIT: În contextul aceleiaşi polemici ar fi musai de citit şi articolul de săptămîna aceasta al lui Mike Haulică din Observator Cultural, intitulat „Despre reguli”.

Am votat, le-am dat-o-n bot…

…ne-am distrat (după cum se poate vedea după numărul de comentarii şi de vizite de la însemnarea precedentă), de-acuma trecem la lucruri serioase. Îl lăsăm pe Băse să se joace în continuare încă vreo cinci ani şi-un pic (că doar a promis că va fi tot jucător şi-n mandatul numărul doi), îl lăsăm pe Geoană să-şi lingă rănile orgoliului, şi să se pregătească de exil, pe Bujold să-şi numere banii şi coledzii şi să-i ia cu sine la sud de Dunăre la compania-mamă (a welcome addition to the Bulgarian fandom), pe liberali să se încaiere dacă intră sau nu la guvernare, pe Vadim să spumege la Bruxelles şi pe Jiji aşijderea (vai, cît era de greţos aseară, rînjind slugarnic lîngă „dom’ prezident”!), pe Bombo să-şi pregătească vaporul cu oi pentru emigrarea în Congo, pe alţii să-şi numere activele de vîndut în vederea plăţii avocaţilor, pe militanţii cu tricouri roşii să şi le spele de flegma cleioasă şi portocalie cu care-au făcut duş azi-dimineaţă, pe analişti să-şi facă meseria (aceea de a pupa sau scuipa în orificii anale) şi pe Ilici să îşi ascută iataganul cu care-şi va înjunghia colegii care-au căcat steagul aseară.

Îi lăsăm într-ale lor şi ne vedem de-ale noastre. Recte, de cărţi şi de familie şi de comenzile neonorate în perioada cît am fost la tîrg şi cît ne-am amuzat pe teme electorale. Michael are dreptate: avem cărţi de făcut. Şi treabă destulă.

Deocamdată, trebuie să plătim ultimele datorii la colaboratori şi impozitele, ca să intrăm în noul an imaculaţi din punct de vedere financiar (asta e o regulă de la care am cam reuşit să nu mă abat în ultima vreme). Şi trebuie să batem în cuie un plan editorial în mare parte conturat (nu, n-am apucat s-o facem la tîrg, eram prea ocupaţi să socializăm). Şi să ne dregem, c-am reuşit să ne virusăm mai toată familia (nu, nu-i porcina, e o gripă ursească, cu caracteristici aparte şi endemice). Şi să ne colectăm banii ce aşteaptă să ne intre-n buzunare (nu puţini, căci, paradoxal, dar cărţile MP chiar se vînd, deşi-i criză şi n-avem guvern de-o bună bucată de vreme, how about that?). Şi să mai citim (m-aşteaptă un raft de cărţi strînse în ultimele două luni, cît ne-am pregătit pentru tîrg). Şi să ne mai dăm cu părerea despre cărţi (tocmai am acceptat un job de reviewer pentru cineva de „afară” şi sper să mă pot lăuda mai la obiect cît de curînd).

Ce va urma să citiţi şi să vedeţi, în consecinţă, pe-acest blog, în zilele şi săptămînile ce vor urma? Ei bine, destule. Veşti despre un nou titlu MP, care va fi probabil cel din urmă pe 2009. Pornografie cu cărţi în cantităţi industriale (da, m-am hotărît să mă întorc cu pornografiile-mi aici… eşti mulţumit, Vlade?). O povestire din tinereţe, că văd că se poartă (şi la Mircea şi la Vero şi la alţii). Mai vreţi şi altceva? Cu plăcere, dacă vă veţi exprima dorinţele; dacă nu, promit să vă răspund pe şleau: „N-are tata, că ţi-ar da!”

Iar pe care-l mai prind cu politice de luni încolo, l-am scos din catastif. Pînă luni, vă las să mă mai înjuraţi cu Băse-al meu cu tot sau să ne hlizim împreună de ce-i poate capul prostănacului şi fanilor lui, precum spune Aspoimea sa. Bun aşa?

Cum l-am exclus pe Titus Filipaş din fandomul SF

Găsesc azi dimineaţă un trackback la însemnarea cu privire la apariţia romanului DUNE în colecţia de la Adevărul (care, by the way, se va întîmpla pe 19 noiembrie); un domn pe nume Titus Filipaş se plînge pe blogul său ideologic că l-aş fi exclus din fandomul SF nepermiţîndu-i să comenteze la postarea respectivă. Am căutat în colecţia de spam a wordpress-ului şi n-am găsit vreun comentariu al individului, aşa că, dac-o fi fost, s-a şters demult. Nu-i mare paguba, întrucît pe blogul său, Titus Filipaş ne explică pe larg ce-a scris şi ce-a vrut să zică în comentariul respectiv: că DUNE nu se încadrează în specificul nostru naţional şi că mai degrabă ar trebui retipărit Efremov, care, spune Filipaş, s-ar înrudi ideologic cu anarhista Ayn Rand şi cu Evgheni Zamiatin. Lăsînd la o parte aberaţia cu specificul naţional, remarc că Filipaş nu pare a o fi citit pe Ayn Rand, altminteri n-ar numi romanul acesteia, ANTHEM, o „noveletă” (ce-i aia, dacă nu-s indiscret? nu-s conştient să existe asemenea specie literară şi nici cuvîntul ca atare în limba română).

Am săpat un pic pe net şi, dintr-un curriculum vitae dezlînat al omului (început în engleză şi trecut apoi în autohtoneză), am aflat că a studiat fizica şi că se consideră un persecutat de către regimul post-decembrit, scrierile şi semnătura sa fiind interzise pînă în 2003 de către o cabală condusă de maleficul Andrei Pleşu. Tot săpăturile internetice mi-au arătat că Filipaş face parte dintr-o categorie larg răspîndită, aceea a forumiştilor, indivizi suferind de mania persecuţiei, pasionaţi de teoria conspiraţei şi dăruiţi cu prea mult timp liber (înclin să cred că mai toţi cei de teapa respectivă sînt pensionari de boală din motive psihiatrice), comentînd vrute şi nevrute pe forumurile ziarelor şi pe blogurile personale, de preferinţă negativ, la adresa a ceea ce e perceput în genere drept elita culturală a României (pe lîngă Andrei Pleşu, Filipaş are-un dinte mare de tot împotriva lui Horia-Roman Patapievici), preşedintele Băsescu, Institutul Cultural Român sau, iată, sărmanul meu blog personal.

În ce mod aparţine Filipaş de fandomul SF este un mister pentru mine. Ţin minte o carte de-a sa, un „ceva” cu OZN-uri, apărut prin 1984, genul de carte care se încadra, potrivit terminologiei vremii, la „ceneistică”, un gen paraliterar situat între literatura de popularizare, X-files şi Pavel Coruţ. Nu i-am studiat operele ulterioare, multe dintre ele, afirmă Filipaşul, rămase la sertar din lipsă de sponsori. Doar faptul că omul ar fi avut nevoie de sponsori pentru a se vedea publicat spune multe despre valoarea a ceea ce scrie, cîtă vreme nici o editură nu l-a trecut în planu-i editorial din proprie iniţiativă şi pe banii proprii. Dar dacă faptul că un comentariu al său n-a fost publicat pe-acest blog echivalează cu excluderea sa din „fandomul SF”, then so be it! Deşi mă îndoiesc că asta îl va face să asculte nemuritorul îndemn al cîntecului strămoşesc: „Lasă-neeee, lasă-neeeee!”. Presimt o avalanşă de replici (căci, precum spuneam, omul are timp) şi acuze de talibanism culturalo-SF. M-a făcut mama taliban, ce să-i fac…

Concluzie: e plin internetul de trolli. Văzîndu-i în manifestările lor paroxistice, mai că mă apucă şi pe mine paranoia şi am impresia că, de la Victor Martin cel anti-new weird la Titus Filipaş cel exclus din fandom, de la „cititorul indignat” pe care nu mai reţin cum îl cheamă la fanii fantasy-ului emo young adult, de la pesedimea colectivistă la spumegoşii becaloizi, geme netul de ei şi de grija lor pentru ce-am mîncat eu azi-dimineaţă. Cred că e molipsitoare mania asta a persecuţiei! Ptiu, drace…

LATER EDIT: Oarece pornografie proaspătă şi yummy, aici.

Şi eu recunosc:

Mda… Nu sînt. Dacă aş fi fost, aş fi scris mesajul de mai sus cu Î, nu cu U. Eu sînt doar cititorul Teroristei. Dar mi-a plăcut ideea identificării cu LuciaT, cu scopul de-a le face în ciudă celor care au determinat-o să părăsească blogosfera. O citeam zilnic sau aproape zilnic. Din cînd în cînd comentam, mai ales la cărţile la care eram în cunoştinţă de cauză. De multe ori, recenziile publicate de ea m-au determinat să cumpăr anumite cărţi. Alteori, mai rar, m-au întors din drum. Între comentatorii ei am descoperit oameni simpatici şi citiţi, am aflat că lumea mai citeşte şi asta m-a îndemnat să merg mai departe, de multe ori. Nu ştiu dacă aş fi procedat la fel ca ea în cazul în care aş fi fost supus unor hărţuiri online. Probabil nu: mie-mi plac scandalurile atunci cînd am dreptate, cei care mă urmăresc ştiu asta. Iar LuciaT are dreptate.
Un lucru e cert: îmi lipsesc notele ei de lectură. Şi mi-aş dori să fiu eu Terorista, ca să pot să o iau de la capăt, de dragul cititorilor care îi regretă absenţa.

Trăiască terorismul de bibliotecă!

În ultimele două zile m-am simţit mult prea încărcat de fiere pentru a scrie despre subiect. M-am mai calmat şi, deşi înţeleg şi respect hotărîrea luată de LuciaT, la instigarea Adinei am decis să preiau leapşa lansată de ruki, oferindu-vă posibilitatea să recitiţi cîteva recenzii care mi-au mers la inimă – desigur, nu sînt singurele, în ultimii ani m-am lăsat manipulat cu cea mai mare plăcere de ideile de lectură teroriste – şi cu ocazia asta mai trag oleacă de spuză pe propria turtă şi poate vă fac şi vouă poftă să citiţi una sau mai multe dintre următoarele producţiuni marca Millennium Press sau HNU:

Luaţi cu toţii leapşa, scrieţi de ce vă place terorismul de bibliotecă, arătaţi-i teroristei noastre naţionale că vă e dor de ce scrie şi că o vrem înapoi!

PS: În rest, în privinţa lui ALŞ şi isuciu, precum şi a aplaudacilor lor, rămîne cum am stabilit: le rămîn dator cu un şut în cur de să le gîdile hemoroizii amigdalele; promit ca la următorul tîrg de carte să port pantofi cu vîrf ascuţit, ca să doară mai tare, dacă se va întîmpla să-i întîlnesc.

Despre consecinţele exhibiţionismului virtual

Citeam zilele trecute un articol din Globe & Mail al lui Guy Gavriel Kay despre relaţia dintre un autor şi fanii săi. Kay puncta cîteva situaţii preluate din virtualul recent şi ajungea la concluzia că internetul şi prezenţa online a uschimbat fundamental dinamica relaţiilor dintre autor şi cititori, dintre editor şi cititori.

Exemplele date de Kay sînt probabil familiare acelora – tot mai multi – care urmăresc cu atenţie ce apare „dincolo” şi încearcă să fie la zi cu lecturile. S-a pomenit de reacţiile fanilor în momentul anunţării întîrzierii apariţiei următorului volum al seriei începute de Patrick Rothfuss cu THE NAME OF THE WIND, întîrziere motivată astfel de către autor (redau aici rezumatul lui Kay):

„Young Rothfuss blogs that he’s, well, young. That he’s new to all this, that his life has been turned upside down by success. He tells us he has bought a house, a car, paid down his credit cards, and he needs to get his bearings back. He pleads for indulgence. His book is really long, he says. He also includes on his blog a Valentine’s post to and about his girlfriend, discussing, among other things, how her sexiness is „like the radiation from a nuclear bomb” when she „gets naked.” Could any young author then hurry back to a difficult 300,000-word book?”

Reacţia cititorilor? Mailuri şi comentarii agresive pe blogul lui Rothfuss (din nou, citez din Kay):

”your just as bad as martin i cant believe i wasted my time on your shitty book.” (Enraged fans often pass on punctuation and Spell Check; it is a well-documented fact.)

Chiar aşa, se putea să nu vină vorba şi de George R. R. Martin? Din 2006, acesta amînă, prins de alte proiecte, publicarea volumului V din A SONG OF ICE AND FIRE. Mai mult chiar, a îndrăznit să se plîngă de propria sănătate pe blog. Cum au reacţionat fanii? „George, lose weight, dammit!”

Kay aminteşte şi de cealaltă parte a fanilor, cei necondiţionaţi, gata să facă moarte de om pentru autorul lor favorit. Din nou avem cîteva exemple de notorietate. Stephen King a „îndrăznit” să afirme despre Stephenie Meyer că scrie slab (spre deosebire de J. K. Rowling, care, deşi a profitat din plin de franciza Harry Potter, are talent destul). Ca răspuns la această „blasfemie” fanii doamnei care scrie despre adolescenţi emo şi vampiri au dat frîu liber pulsiunilor justiţiare, apoi au ajuns la concluzia justă:

One of her readers, interviewed by the press, threatened to organize fans to bombard King’s e-mail account with hate mail. (It could have been worse, I suppose.) Another reader suggested King’s motivation was pure jealousy: because he wasn’t as handsome as Meyer’s vampire protagonist.

Tess Gerritsen, autoare de thrillere medicale, a mers şi mai departe, plîngîndu-se fanilor pe blog împotriva unui confrate care şi-a exprimat public părerea nu tocmai strălucită despre cel mai recent roman al său. Patricia Cornwell a mers chiar mai departe:

She suggested there was a conspiracy „by someone or a group of someones” (I’m really quoting here) and she encouraged her loyal readers to get out and balance things: „Right now I need my supporters. I am not asking you to write anything you do not mean. But why should hateful people be the only ones heard?” The blog then provided instructions how to register at amazon.com, how to post reviews, even how to label as „unhelpful” the negative ones.

În ochii fanilor hardcore, oricine spune un cuvînt care nu-i de laudă despre idol, merită să moară în chinuri sau e, în cel mai bun caz, un frustrat care, neavînd talent, se leagă, datorită geloziei desigur, de cei dăruiţi de zei.

Cele cîteva exemple date de scriitorul canadian au, de-o vreme încoace, corespondenţe şi în spaţiul virtual românesc. Ca de fiecare dată, specificul autohton îşi spune cuvîntul din plin în ceea ce priveşte nivelul la care se poartă discuţiile.

Editura unui amic e bombardată non-stop de fani, prin intermediul blogului, cu indignări privind fie întîrzierea apariţiilor, fie privind calitatea traducerilor, fie a copertelor. Am avut parte eu însumi de diverse epitete din partea unor fani frustraţi de întîrzierea apariţiei JIHADULUI BUTLERIAN. Dorinţa de a pune mîna pe cartea respectivă s-a preschimbat în invective la adresa editorului sau a editurii. Pe de o parte, m-am bucurat că un volum editat de mine e de natură să stîrnească astfel de patimi. Înseamnă că am ales bine în momentul în care am cumpărat copyright-ul. Pe de altă parte însă m-am întrebat: oare chiar îmi doresc asemenea cititori?

Un alt exemplu: nefericiţii critici care au făcut greşeala să citească romanul unei june aspirante la gloria literară şi să-şi spună părerea despre cele citite şi despre felul în care era editată cartea respectivă au fost etichetaţi – de către fanii-comentatori, aplaudaţi de către însăşi autoarea – drept frustraţi şi inchizitori, dacă nu chiar trataţi drept idioţi de către autoare însăşi. Mai nou s-a ajuns şi la ameninţări cu moartea – prin interpuşi; chiar luate drept ceea ce sînt, o glumă proastă, astfel de comentarii sînt de natură să ne pună pe gînduri. Credeam că becalismul e rezervat politicii şi fotbalului şi că spaţiul literar e ferit de fanatisme de inspiraţie manelară de tipul „duşmanii mor cînd ne descurcăm mai bine”. Ei bine, se pare că nu-i chiar aşa. Şi în spaţiul virtual din sfera editorială, legea lui Sturgeon (aia cu „90% of everything is crap”) se aplică din plin. Doar că în loc de „crap”, la noi s-ar cuveni să traducem „Becali”.

E un risc pe care, după cum concluzionează şi Guy Gavriel Kay, autorii şi editorii trebuie să şi-l asume atunci cînd se expun, ieşind în spaţiul virtual. Dar totul are o limită. Care la noi, la porţile Balcanilor, nu coincide, din păcate, cu cea a bunei cuviinţe, ci cu aceea a gradului de suportabilitate al fiecăruia dintre cei care se expun, exhibiţionişti de bună voie, online.

Mare-i grădina Domnului… da’ şi mulţi îi sar gardul, obişnuia să spună tata. Nu pot decît să-i dau, încă o dată, dreptate.

De ce nu voi deveni membru SRSFF

În urmă cu cîţiva ani am alcătuit împreună cu Michael Haulică un grup de iniţiativă pentru formarea unei asociaţii a profesioniştilor din domeniul science fiction & fantasy, după modelul reprezentat de SFWA. Declaraţia de intenţii – sau, dacă vreţi, manifestul acelui grup de iniţiativă – îl găsiţi aici, sub sigla ALAIR – a fost amplu comentată la vremea respectivă. Criteriile de aderare la asociaţia pe care o propuneam erau clare şi făceau foarte simplă alegerea dintre aspiranţii la statutul de membru a celor care se calificau: respectivii trebuiau să facă dovada că publicaseră un anumit număr de texte/ilustraţii în suporturi profesioniste (definite clar în regulile de aderare: antologii, periodice, volume individuale). Din momentul în care îndeplineau acea condiţie, ar fi devenit membri cu drepturi depline (inclusiv de vot) în proiectata structură.

În cele din urmă, iniţiativa noastră a murit în stadiul de proiect, întrucît am constatat că, dacă la nivel declarativ mai toată lumea ne aplauda planurile, în momentul în care ar fi urmat să trecem la acţiuni concrete (mai exact, în momentul în care am solicitat sprijinul financiar al celor care se arătaseră dispuşi să adere, pentru alcătuirea unui patrimoniu minim al viitoarei asociaţii), entuziaştii şi-au băgat capetele în nisp precum struţii. La momentul respectiv, nu dispuneam de resursele necesare pentru a ne înhăma la acea întreprindere benevol, pentru a atrage ulterior sprijinul celor care, cu siguranţă, aveau să fie dornici de-a intra în asociaţie, după ce aceasta ar fi dobîndit personalitate juridică.

Iată de ce am salutat vestea fondării Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy, sperînd că aceasta avea să concretizeze ceea ce noi nu am reuşit în 2004. Ulterior însă, în urma amplelor polemici purtate în zilele şi săptămînile din urmă pe diverse bloguri, am ajuns la concluzia, declarată public într-o însemnare de acum două zile, că nu intenţionez să devin membru al SRSFF. Afirmaţia mi-a atras cîteva întrebări din partea unor prieteni, prin urmare am decis să-mi motivez opţiunea.

Incitat de provocarea la transparenţă pe care amicul Aspoiu o lansase SRSFF într-un comentariu la cea mai comentată însemnare de pe blogul lui Mircea Pricăjan, am făcut ieri după-amiază cercetări pe site-ul societăţii şi am aflat că statutul recent înfiinţatei asociaţii poate fi solicitat de către oricine spre consultare. Sorin Camner a avut amabilitatea de a mi-l expedia cu promptitudine, necondiţionat, ceea ce răspunde, cred, unei posibile acuzaţii de lipsă de transparenţă. Am citit statutul cu creionul în mînă şi am descoperit că multe dintre scopurile asociaţiei se suprapun cu cele pe care le aveam noi în minte în 2004: editarea unei publicaţii, instituirea unor premii naţionale, reprezentarea în străinătate, sprijinirea producţiei autohtone. Scopuri nobile, fără îndoială, la care subscriu cu plăcere şi pentru îndeplinirea cărora am să fiu oricînd dispus să dau SRSFF o mînă de ajutor prietenească.

Ceea ce m-a deranjat însă a fost aparenta deschidere mult prea largă a societăţii. Potrivit statutului, în aceasta sînt liberi să intre toţi cei care consimt să adere la scopurile asociaţiei şi să plătească cotizaţia simbolică, urmînd a fi validaţi de Consiliul Director alcătuit din membri fondatori. Aşadar, vom întîlni în SRSFF, de-a valma, atît producători de conţinut cît şi consumatori (conform clasificării categoriale pe care am detaliat-o aici). Ca rezultantă, nu vom avea de-a face nici de astă dată cu o organizaţie profesională, care să-şi propună să apere interesele membrilor ei (fie că e vorba de scriitori, ilustratori şi traducători în relaţiile cu editurile şi reciproc, fie că e vorba de editori în relaţiile cu instituţiile statului sau de altă natură). SRSFF îşi propune să fie o organizaţie a pasionaţilor de F&SF, o organizaţie a fanilor. Nu am nimic împotriva fanilor acestor genuri, dimpotrivă (că doar datorită lor îmi cîştig pîinea). Dar nu văd rostul participării într-o organizaţie ale cărei scopuri pot să le îndeplinesc (şi le-am îndeplinit şi pînă acum) fără a fi înregimentat şi fără a fi nevoit să dau socoteală cuiva despre acţiunile mele.

În al doilea rînd, m-a deranjat după parcurgerea statutului impresia care mi-a rămas, aceea că în calitate de membru aş avea doar obligaţii şi nici un fel de beneficii garantate prin statut. Potrivit acestuia, drepturi au doar membrii fondatori şi membrii de onoare (desemnaţi de către Consiliul Director, care e alcătuit din membri fondatori, precum am mai precizat, şi are mandat pe termen nelimitat, cu excepţia cazului în care ar fi revocat de către Adunarea Generală, în cadrul căreia cei care hotărăsc sînt „majoritatea calificată […] de 2/3 din numărul membrilor fondatori”). Obligaţiile însă îi privesc pe toţi aderenţii. Practic, pentru ca o propunere venită din partea unui membru simplu să fie luată în seamă şi supusă dezbaterii, e nevoie de acordul membrilor fondatori. Altfel spus, simplii aderenţi sînt doar masă de manevră. Singurii care au cu adevărat putere de decizie în cadrul asociaţiei sînt membrii fondatori. Cum nu mă număr printre aceştia, participarea mea în cadrul asociaţiei ar fi strict simbolică, aş deveni un simplu număr într-o statistică. Cînd sînt în pericol de-a fi catalogat astfel, îmi vine în minte un răcnet dintr-o piesă a trupei Iron Maiden: „I am not a number! I am a free man!

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Mulţi dintre membrii fondatori ai SRSFF îmi sînt prieteni buni şi oameni pe care îi stimez enorm atît în plan profesional cît şi personal. E posibil ca scăpările semnalate, privind drepturile aderenţilor simpli, să fie doar atît, simple scăpări care pot fi rectificate. Dar structura mea mentală nu îmi permite să particip la o construcţie în care să am certitudinea că voi fi tot timpul nevoit să ascult hotărîrile luate de alţii, fără crîcnire, în timp ce propunerile mele S-AR PUTEA să fie băgate în seamă. Sau nu.

În sfîrşit, cel de-al treilea motiv al neparticipării mele la SRSFF este unul subiectiv. Am fost deranjat de cîteva afirmaţii făcute încă de la publicarea manifestului care anunţa iminenta constituire a asociaţiei, de către diverşi membri, în diverse ocazii. Unele au fost explicitate şi m-am lămurit, în cazul altora mai am de aşteptat. Pînă cînd însă respectivele chestiuni nu vor fi clarificate şi, totodată, pînă cînd asociaţia nu îşi va stabili o strategie de comunicare viabilă, prin care derapaje precum cele de aici să fie evitate, voi ezita să iau în considerare chiar şi cea mai vagă posibilitate de revizuire a deciziei mele de a nu deveni membru al SRSFF.

Păruiala cu folos

Ce face omul românesc (şi nu numai) cînd nu are ce face? Vă spun eu, se-adună cu alţi oameni româneşti (şi nu numai) şi încep să discute în contradictoriu pe marginea unui subiect oarecare. Uneori iese ceva constructiv. Alteori se lasă cu păruială. Alteori, în fine, păruiala porneşte din capul locului (zice unul ceva într-o doară şi sare altul să-i spargă capul), dar rezultatul final e unul pozitiv, măcar pentru unii dintre cei implicaţi. S-ar zice că-i o meteahnă românească. Nu-i, cel puţin nu cînd toate astea se petrec online (că doar nu degeaba termenul care desemnează o atare întîmplare s-a încetăţenit, în spaţiul virtual, din engleză: flamewar).

Am avut parte de asta ieri şi azi, pe blogul lui Mircea Pricăjan. Un flamewar pe cinste, cu sparring partners duduind de adrenalină şi încăpăţînaţi nevoie mare. Un adevărat regal procrastinatic (ăsta-i oare un barbarism? există cuvîntul ăsta?). Să tot pierzi vremea aşa! Pentru mine însă, paradoxal, n-a fost simplă procrastinare. Am reuşit în urma discuţiilor purtate acolo că locul meu nu-i în discutata SRSFF, dar asta nu mă va împiedica să-i urmăresc cu interes activitatea şi să-i sprijin iniţiativele, cîte şi cînd se vor ivi. Concluzia subsemnatului se poate citi aici. Aş fi curios dacă, lecturînd schimbul de idei (şi chiar savurînd păruiala), şi alţii vor trage învăţăminte asemănătoare. Mulţumit că m-am lămurit, eu abia aştept să vină tîrgul de carte (by the way, data anunţată de începere e 17 iunie) şi să mă văd cu toţi ăia de ne-am încăierat la Mircea pe blog, la o bere. Şi am promisiunea fermă a lui Mircea însuşi că va fi şi el prezent.

PS: Că tot vorbim de Mircea, azi le-a adus aminte cititorilor săi că mîine e ultima zi în care mai puteţi comanda NEW WEIRD la preţ promoţional (vedeţi în dreapta sau aici). În semn de mulţumire pentru reclama făcută, l-am invitat să scrie cîteva cuvinte, într-una din zilele următoare, în calitate de guest-blogger. Aşa că fiţi pe fază!