File de jurnal, mai 1999 (2): Călăraşi, mon amour

Iată şi cel de-al doilea fragment de jurnal de la Călăraşi. Recitindu-l, am avut în faţă tot timpul figura lui Laurenţiu Turcu. Val Antim, aşa-l ştiau sefiştii. Atunci, în Gara de Nord, a fost ultima oară cînd ne-am văzut. Ne-am mai auzit la telefon, ne-am scris, dar de văzut, atunci a fost ultima oară.

Mi-l amintesc în noaptea aia de sîmbătă de la Călăraşi, cu fesul pe cap şi perna în braţe, în căutarea unei camere în care să fie destul de linişte ca să poată dormi, fiindcă Andi Valachi o ocupase pe cea pe care-o împărţeau, dedîndu-se unor activităţi interzise copiilor sub optsprezece ani împreună cu o jună sefistă… Mi-l amintesc, zîmbind obosit, în cafeneaua italiană, în vreme ce-mi explica pasionat care-i diferenţa dintre o cafea bună şi una proastă. Îmi amintesc cum m-a strîns de mînă atunci cînd Jean-Paul II ne-a zîmbit şi ne-a făcut cu mîna. Mi-l amintesc mîngîind coperta unei cărţi în franceză, în biroul lui Ion Hobana… Şi iar mi se face dor de el. Între timp s-a dus şi maestrul Hobana. A murit şi Niky Drăghici. Şi-s deja mai bine de doişpe ani de-atunci…

Sîmbătă, 8 mai 1999

Primul lucru, dis-de-dimineaţă: un mic-dejun prelungit, în compania lui Radu Aldulescu, Jean-Lorin Sterian, Bogdan Bucheru şi Radu Pavel Gheo. Lumea are ochii mici, ca după o noapte scurtă. Cu greu, ne lăsăm duşi din sala de mese a pensiunii şi ne tîrîm picioarele către sala de şedinţe (superbă!) a Consiliului Judeţean, unde se vor desfăşura discuţiile şi în continuare. În programul dimineţii, lansări de carte şi prezentări ale editurilor. Sala, spre surprinderea mea, plină ochi de pasionaţi locali şi intelectuali curioşi. Deschid seria prezentărilor, la rugămintea lui Dan Silviu Boerescu, lansînd în lume, pentru întîia oară, cărţile colecţiei Imago de la Editura Dacia: Trip-tic de Liviu Radu, Sfîşierea de Ona Frantz, Animalul de beton de Roberto R. Grant. Citesc interes pe faţa celor prezenţi, ceea ce mi se pare încurajator. Mă urmează o domnişoară drăguţă de la Nemira, care înfăţişează cititorilor ultimele titluri apărute la ei: Ucigaşii de timp de Gerard Klein, Arena de Robert Sheckley, reeditarea Dune în ediţie de pseudo-lux şi un space-opera minor intitulat Pilotul galactic. Autori români, mai mulţi ca oricînd, mai valoroşi decît în orice altă reuniune de acest fel, stau gata să-şi lanseze cărţile: Andrei Valachi, dur şi pur, ca întotdeauna, spune lucrurilor pe nume. Şi-a publicat cartea în propria regie, fără să se sinchisească de reguli şi canoane. Sheila, cartea lui, e tare de tot, atît ca şi aspect, cît şi ca şi sumar, iar fanii prezenţi îl asaltează (îndeosebi doamnele şi domnişoarele). Radu Pavel Gheo îl elogiază fără sfială, pe bună dreptate. Ovidiu Petcu lansează un „abecedar SF” intitulat Chipul Pămîntului. Oameni în spaţiu. După şaptesprezece ani, debutează în sfîrşit, reparînd, chiar dacă tardiv, o mare nedreptate. Lucian Merişca a fost cel mai norocos dintre autorii prezenţi: două volume are în faţă, apărute în ultimele şase luni. Ambele strîng între coperţi povestirile publicate de-a lungul celor aproximativ douăzeci de ani, de cînd scrie: Aventuri în Exterrior la Editura Dealer şi Deratizare, la Institutul European. Tot la Institutul European a publicat şi Michael Haulică un volum de povestiri extraordinar, Madia Mangalena. Mike îşi face o intrare triumfală în sală, exact cînd Dan Silviu Boerescu îi menţiona numele. E primit cu urale. Dodo Niţă, sosit de la Craiova tot azi-dimineaţă, prezintă ultimele realizări ale grupării oltenilor: fanzinul Bedefic ce conţine o proză în amalgam cu o bandă desenată, semnată de Viorel Pîrligras. Un experiment interesant. De asemenea, primul număr al Constelaţiei Orion, o publicaţie ce se încăpăţînează să supravieţuiască, cu proze şi benzi desenate (domeniul forte al craiovenilor) semnate de Valentin Iordache, Victor Martin, regretatul Radu Honga, Dodo însuşi şi, nelipsit, Viorel Pîrligras. Alexandru Mironov nu scapă ocazia să împungă mainstream-ul şi să-şi facă propagandă pentru emisiunea Lumea de mîine pe care o realizează la TVR 1. Se lasă cu autografe, schimburi de cărţi între autori şi, în gînd, îmi înjur proasta inspiraţie de a nu fi adus mai multe cărţi cu mine.

Lucian Băbeanu şi Mironov ne smulg de la bufetul suedez – somptuos! – pregătit de gazde în sala mare a Inspectoratului pentru Cultură, ducîndu-ne pe malul apei, vizavi de sculptura vaginoidă – mi-am amintit, se numeşte Maşina de tocat vise – pentru a ne intervieva. George Cuşnarencu, Niky Drăghici şi Dan Silviu sînt degajaţi şi fireşti. Ona e timidă şi total necomercială, fiind emoţionată la culme, Liviu sobru şi hîtru totodată, iar eu niţel cam nervos. Turui rapid o poezie întoarsă în minte pe toate feţele, şi răsuflu uşurat atunci cînd Mironov îl ia la întrebări pe Ovidiu Petcu. Ne relaxăm cu toţii la o bere, pe o terasă umbroasă, şi am ocazia să stau mai pe îndelete de poveşti cu Mironov, ajungînd la concluzia că, în ciuda păcatelor sale, omul e un domn. Mironov şi echipa lui pleacă să filmeze un grup de copii, iar noi, ceilalţi, ne mai petrecem o oră pe terasă, în aşteptarea începerii programului de după-amiază.

După-amiaza e marcată de căldura moleşitoare de afară. Lumea e mai apatică decît de obicei, dar comunicarea lui Florin Pîtea, referitoare la intertextul postmodern al romanului lui Thomas Pynchon, V, e întreruptă cînd şi cînd, de şoaptele unora dintre participanţi. Florin le întrerupe scurt, săgetîndu-i cu privirea pe turbulenţi (inclusiv pe Dan Silviu Boerescu şi George Cuşnarencu!). Se simte experienţa de la catedră. Să fiu sincer, nu cred că mi-ar face plăcere să fiu unul dintre studenţii lui Florin Pîtea! De liniştea instituită de el profită Radu Pavel Gheo, care îşi expune, concis şi limpede, crezul exprimat în numeroase rînduri şi în scris: SF-ul nu există ca atare, ci doar ca o parte indivizibilă a literaturii pur şi simplu; iar dacă există, atunci e cu totul lipsit de valoare. De aici se naşte o polemică virulentă, dar absolut cordială, cu Liviu Radu. Ca autor, Liviu se înscrie întru totul în ceea ce Gheo defineşte drept o componentă a mainstream-ului. Afirmaţiile sale teoretice sînt însă exact opuse. Un paradox, unul dintre numeroasele paradoxuri ale acestui mic univers al literaturii SF…

Practic, s-a discutat enorm pe marginea unui subiect mult prea intens dezbătut anterior, fără a se ajunge la o concluzie limpede. Spre deosebire însă de alte manifestări similare, de astă dată polemica a beneficiat de un arbitraj profesionist, venit dinspre curentul principal al literaturii.

Îl conduc la gară pe Dodo Niţă, a cărui vizită-fulger se încheie la fel de intempestiv precum a început. Înainte de plecarea trenului, apucăm să ne punem de acord asupra unor schimburi de cărţi (pasiunea mea) contra benzi desenate (pasiunea lui). De-ar fi fost doar întîlnirea asta, şi drumul pînă la Călăraşi n-ar fi fost zadarnic.

Seara, o masă bogată, prelungită, pe bisericuţe, în interminabile discuţii. Paul Dugneanu, Liviu Radu, Dan Silviu Boerescu şi Mihail Grămescu s-au retras pentru a delibera asupra povestirilor şi eseurilor prezentate la concurs. Un grup de tineri autori bucureşteni mă încolţesc, pentru a-mi propune, în calitatea mea de editor, un experiment literar interesant. Proiectul lor mă entuziasmează şi mă arăt gata să-l sprijin, dacă rezultatul va fi pe măsura intenţiilor. Din nou, ne culcăm la ivirea zorilor, după un pachet şi jumătate de ţigări fumate pe sec şi interminabile pălăvrăgeli cu Gheo şi cu Ona Frantz, care l-au determinat pe Laurenţiu Turcu să se refugieze cotropit de somn, într-o altă cameră.

Duminică, 9 mai 1999

Dimineaţă ne trezim şi mai greu decît în ziua precedentă. Sîntem ultimii la masă şi fetele (Ana Maria Negrilă, Ona şi Anca Amuzescu) n-au nici un chef să se întoarcă în centru, în sala de festivităţi. O pornim în galop, împreună cu Gheo, nerăbdători să aflăm cine au fost premianţii. Ajungem la timp; ceilalţi sînt deja plictisiţi de atîta aşteptare. Se pare că tartorul nostru, domnul Drăghici, întîrzie cu diplomele. Vizavi, pe treptele unei clădiri cu alură oficială, are loc un spectacol al tinerelor talente în muzica populară. Spectatori puţini (grosul era ascuns după un gard viu, aveam să constat ceva mai tîrziu). Mă amuz împreună cu Radu Aldulescu, detectînd un iz de Cîntarea României. Discutăm despre Spinrad, un autor care i-a deschis lui Aldulescu apetitul pentru science fiction. Sesizasem, de altfel, o afinitate între stilurile celor doi, atît de asemănători în scriitură şi, totuşi, în chip paradoxal, atît de diferiţi tematic. Ar fi interesant un studiu comparativ al scrierilor lor, îmi spun, exact cînd Niky Drăghici îşi face apariţia, salutat cu aplauze de cei ce-l aşteptam.

Premiile sînt anunţate de Dan Silviu Boerescu. Ierarhia reflectă fidel gusturile criticului de la Art Panorama: la secţiunea eseu, Ovidiu Petcu, premiul trei, premiul doi nu se acordă, iar premiul întîi e adjudecat de Jean-Lorin Sterian, pentru un text bizar, intitulat „O povestire de Kafka scrisă de Jean-Lorin Sterian”. La proză: cîteva menţiuni (între care una îi revine tot lui Sterian, pentru un text trimis sub pseudonim), un premiu special acordat de Editura Dacia lui Laurenţiu Turcu (Val Antim) pentru proza „Egonautul”, ce urmează a fi cuprinsă în volumul Lumile lui Unu, pe care-l pregăteşte la aceeaşi editură, iar premiul trei e adjudecat de Gheo, pentru povestirea „Darul de Crăciun”. De aici, începe cascada: tinerii ambiţioşi de aseară rad tot ce se poate. Ana-Maria Negrilă şi Bogdan Tudor Bucheru, premiul doi, ex-aequo, Florin Pîtea, premiul întîi, iar marele premiu, Costi Gurgu. Ca niciodată, acum premiile au fost cu adevărat consistente: premiul trei, cinci sute de mii de lei, premiul doi, şapte sute cincizeci de mii, premiul întîi, un milion, iar marele premiu, două milioane. Organizatorul, Nicolae Drăghici, nu scapă nici el nepremiat. Boerescu îi conferă o diplomă superbă, însoţită de veşnica recunoştinţă a scriitorilor împătimiţi de pescuit. Haz general.

Mironov, rămas peste noapte în mijlocul nostru, al plebei, se arată entuziasmat de calitatea participării şi organizării, şi-i propune lui Drăghici să organizeze un RomCon. Drăghici plusează, sugerînd chiar un Eurocon, anul viitor. N-ar fi rău! Îmi trece prin minte o denumire „sefistică” pentru întîlnirea asta: Boerescon. Să fiu al naibii dacă nu sună bine!

Cu regrete, ne despărţim de Călăraşi, promiţînd să revenim, dac-om mai fi vreodată chemaţi. Pe drumul de întoarcere, în autobuz, aţipesc. Ne despărţim în pripă de restul trupei şi coborîm în Obor, împreună cu Laurenţiu, Ona, Florin Pîtea, Gheo, Merişca şi Liviu Radu. Gheo şi Merişca se reped către gară: au biletele luate şi doar o jumătate de oră pînă la plecarea trenului. Florin, Liviu şi Ona se duc şi ei la casele lor.

Eu şi Laurenţiu, care mai avem cîteva ore bune pînă la plecare, rămînem împreună, să flanăm niţel pe bulevardele capitalei, invadată de credincioşii veniţi să-l întîlnească pe Suveranul Pontif. Ne cumpărăm biletele şi ne întremăm cu cîte două porţii de cafea excelentă, la un local italienesc ştiut de Laurenţiu. Deşi ne e o lene soră cu somnul, pornim totuşi către centru, hotărîţi să-i facem o vizită de curtoazie lui Ion Hobana. Bulevardul Magheru e înţesat de poliţişti şi curioşi. Intrăm la Dalles şi ne pierdem printre cărţi, pînă cînd sîntem alungaţi politicos: ora închiderii! Ieşim tocmai la timp pentru ca, traversînd o stradă largă şi pustie, păzită de un poliţist, să fim surprinşi de trecerea papamobilului. Sîntem doar noi doi şi poliţistul în dreptul vehiculului cu geamuri blindate, cînd Sfîntul Părinte, cu oboseala unui mileniu întipărită pe chip, ne zîmbeşte şi ne face cu mîna. Îi răspundem, uimiţi şi entuziasmaţi. S-a dus!

Urcăm la Ion Hobana – gazdă perfectă, ca de obicei: dulceaţă şi apă rece – surescitaţi de neaşteptata întîlnire. Povestim despre cărţi, facem planuri de viitor şi, furaţi de farmecul amfitrionului, uităm c-a trecut timpul. Ne cerem scuze şi pornim în goană. Metrourile sînt ticsite de credincioşi, la gară e o înghesuială de nedescris, dar apuc totuşi să urc în tren, după un slalom nebunesc printre călătorii de pe peron. Laurenţiu pleacă, porneşte şi trenul. Adorm repede şi dorm buştean, pentru întîia oară după patru zile extrem de pline.

Pe Metatexte, un interviu cu Joëlle Wintrebert. Prima autoare profesionistă de science fiction pe care am cunoscut-o, în 1991 la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj. Singura mea traducere publicată din franceză a fost volumul ei de povestiri, Hurlegriffe (rebotezat Heteros şi Thanatos, după numele altei poveşti din carte).

File de jurnal, mai 1999: Călăraşi, mon amour (1)

Căutările prin arhive din ultimele zile mi-au adus în faţa ochilor nişte chestii de care uitasem cu desăvîrşire. Între ele, şi aceste „File de jurnal” scrise după Colocviul de literatură science fiction de la Călăraşi, ultima manifestare de anvergura unei convenţii naţionale care a avut loc la noi. Sînt mai bine de doisprezece ani de cînd am scris rîndurile astea – susţineam la vremea respectivă o pagină de şi despre SF într-un săptămînal local – şi mă redescopăr, aşa cum eram atunci, la 29 de ani şi jumătate: plin de iluzii şi de mine, dar şi de un entuziasm de care mi-e dor. Vă rog să remarcaţi numele menţionate în textul acesta. Nu de alta, dar de la isprava lui Boerescu de la Călăraşi, nu ştiu să-i fi văzut adunaţi la un loc pe toţi cei pomeniţi, care alcătuiesc laolaltă esenţa literaturii F&SF de la noi. Enjoy!

Miercuri, 5 mai 1999

Pornesc spre Bucureşti cu mintea vîjîindu-mi de gînduri. Imaginarul românesc are multe de aşteptat de la această manifestare organizată sub patronajul unui Inspectorat Judeţean pentru Cultură. E pentru întîia oară, poate, cînd structurile reprezentative ale culturii oficiale iau în atenţie un gen literar novator, dar pînă de curînd ignorat sau chiar dispreţuit de establishmentul marii literaturi. Dan Silviu Boerescu şi Nicolae-Ştefan Drăghici îşi asumă riscul ridicolului, luînd în serios ceea ce neofitul consideră drept „acele povestiri cu roboţi cu voce hîrîită, farfurii zburătoare, savanţi nebuni, morţi-vii şi vampiri însetaţi de sînge, bune pentru copii sau pentru nevropaţi”. Mă aşteaptă o zi cumplită în Bucureşti, cu hoinăreli pe la edituri şi o mulţime de întîlniri de rezolvat. Adorm, legănat de zgîlţîitul monoton al roţilor de tren.

Joi, 6 mai 1999

O zi de alergătură prin Bucureşti, de la o editură la alta. La Nemira, Vlad T. Popescu, director la Nemira Media şi prozator debutat în 1998 cu volumul Vrăjitoarele grase nu sînt arse pe rug, mă pune la curent cu cîteva amănunte referitoare la colocviul de pe malul Dunării. La RAO, aflu că se pregăteşte pentru Tîrgul de carte din iunie o surpriză de proporţii: Lord of the Rings de J.R.R. Tolkien, asezonat cu un nou roman din seria X-Files: Ascensiunea şi un prim volum al Cronicilor din Blackstone de John Saul, autorul-vedetă al editurii RAO. Bogdan Ficeac îmi dă discheta conţinînd prozele viitorului său volum de la Dacia, Noaptea fantasmelor. În sfîrşit, îl zăresc în treacăt pe Adi Bănuţă, cu care nu mă văzusem de cel puţin doi ani.

Liviu Radu nu vrea nici în ruptul capului să mă lase să dorm în alte părţi şi mă întîmpină cu un ospăţ sardanapalic, conţinînd o mulţime de delicatese: icre de Manciuria, heringi afumaţi, calmari, o serie de salate trăznitor de bune şi un grătar cît un capac de WC, prăjit la fix. Başca, vreo patru feluri de prăjituri, şi un vin de Panciu clasa întîi, numai bun pentru digestie. Stăm de vorbă pînă pe la vreo trei noaptea, iar eu mă gîndesc, cu groază şi încîntare, că asta-mi va fi soarta şi în următoarele trei zile: să dorm pe apucate şi să discut cu o mulţime de prieteni.

Vineri, 7 mai 1999

Teama noastră nu se confirmă: deşi mai sînt doar cîteva ore pînă la începerea vizitei papale, circulaţia e normală, fără ambuteiaje cauzate de devierile anunţate. În faţa muzeului s-au strîns deja o mulţime dintre participanţi. Îi regăsesc cu bucurie pe Val Antim, Lucian Merişca, Andrei Valachi, Florin Pîtea, Costi Gurgu – revenit de curînd de la Londra -, Gyuri Győrfy, Dan Pavelescu şi Radu Pavel Gheo, mă bucur să-i întîlnesc, pentru întîia oară, pe Ona Frantz, Marian Coman, Dan Popescu. Roberto R. Grant, alter-ego-ul lui Voicu Bugariu, ne-a făcut figura: n-a venit. A venit, în schimb, Ana-Maria Negrilă. Dan Silviu Boerescu e flancat de George Cuşnarencu, redactorul-şef de la Magazin, şi de criticul Paul Dugneanu. Îl zăresc, la urcarea în autocar, pe Radu Aldulescu. Se anunţă îmbarcarea. Voicu tot n-a venit. Păcat! Drumul cu autocarul e un preludiu al discuţiilor de după-amiază.

Călăraşiul e un oraş mic şi cochet, cu case vechi şi, în centru, un imens edificiu pe jumătate terminat, moştenire a Epocii de Aur. Gazda noastră, Niky Drăghici, e un bărbos jovial şi simpatic, cu care mă împrietenesc din prima clipă. Inspectoratul Judeţean pentru Cultură, instituţia pe care o conduce, o duce mult mai bine decît perechea sa din Sătmar; pe-aici, sponsorii sînt mai darnici: numai anul trecut, Drăghici a reuşit să le stoarcă vreo două miliarde de lei.

Înaintea dezbaterilor programate pentru după-amiază, dăm o raită prin oraş. Apuc să mă împac cu Ştefan Ghidoveanu, lămurindu-ne, o dată pentru totdeauna, că diferendele noastre au pornit dintr-o neînţelegere, la care eu am adăugat nişte aprehensiuni nejustificate, iar el o doză serioasă de temperament năvalnic. Răsuflu uşurat.

Mihail Grămescu citeşte o comunicare lungă cît o zi de post, în care înşiră de-a valma nume din domeniul literaturii de toate felurile. Mihai Dan Pavelescu – niţel abţiguit? – se plictiseşte şi face scandal. E un prim semn al revenirii în matricea balcanică. Urmează Liviu Radu, cu o comunicare interesantă, a cărei receptare e grevată însă de forfota participanţilor, dornici de-o pauză după polologhia lui Mihail. În sfîrşit, se încing discuţiile, aprinse deîndată ce George Cuşnarencu declară, senin, că nu ştiuse pînă acum că el scrie proză mainstream, ci pur şi simplu proză. Sefiştii se cantonează cu încăpăţînare în ghettou, ţin cu dinţii de el. Cuşnarencu face o alăturare nefericită într-o enumerare, punînd alături telenovela şi sefeul, Ghidoveanu se înfurie şi mai tare şi iese din sală. Paul Dugneanu, deşi privitor din afară al fenomenului imaginarului, enunţă o serie de observaţii pertinente. Dan Silviu Boerescu e vizibil încîntat de conflictele pe care le-a provocat dezbaterea. Se amuză machiavelic şi, într-un tîrziu, propune să lăsăm şi pe-a doua zi nişte sămînţă de scandal.

Ne plimbăm pe malul Dunării – mă rog, al braţului Borcea. Apa e mare, ne spune DSB-ul, ce-a trecut destul de des în ultima vreme pe aici, căci e mare pescar. Niky Drăghici ne prezintă sculpturile moderne realizate din metale recuperate de la Combinat: un imens reactor cu aparenţă intravaginală, un falus înalt de vreo zece metri, botezat pompos „Aspiraţie către înalt” sau cam aşa ceva, pe care Valachi se repede să se caţere, teribilist ca întotdeauna. Mă duce gîndul la sculptura abstractă a lui Radu Ciobanu, din faţa sediului RomTelecom din Sătmar, dispărută acum vreo trei săptămîni.

După cină, discuţiile amicale se prelungesc pînă pe la vreo trei şi jumătate. Între convivi, părintele protopop, un interlocutor sclipitor, deschis la minte, mare amator de literatură. Pe la trei şi un sfert cedez şi, după un duş rece, mă culc înfrigurat.

Povestea va continua mîine, cu zilele sîmbătă şi duminică. Iar dacă fragmentele astea v-au făcut poftă să vă amintiţi de SF-ul din ultimul deceniu al mileniului trecut, sper ca acelaşi efect să îl aibă şi recenzia „dezgropată” pe care am publicat-o azi pe Metatexte.

PS: Se pare că nostalgia bîntuie blogosfera sefistică. Ştefan Ghidoveanu, acest Moş SF al nostru, a pornit ieri un nou serial pe-al său blog, dedicat transcrierii fragmentelor „cenacliste” ale emisiunii Exploratorii Lumii de Mîine. Sună excelent proiectul, merită aruncată o privire, măcar ca să „vă rîdeţi” niţel.

Nostalgia începuturilor… şi nişte recenzii

În încercarea mea de a „dezgropa” recenziile-mi mai vechi pentru Metatexte, am dat ieri peste fisierele cu primele reviste Ficţiuni. De-acolo – mai exact din numărul 1 al revistei – am extras şi recenzia de azi (la romanul Între două lumi de Norman Spinrad) şi, la fel, pe cea de mîine (încă nu m-am hotărît care va fi, dar am să vă dau de ştire). Iar poimîine o să vă delectez cu un interviu făcut în 1996 sau 1997.

M-a năpădit, „răsfoind” CD-urile de arhivă, un val de amintiri faine. Pe vremea primelor două numere lucram la un calculator XT. Avea un hard disk de 22 Mb. Nici vorba de internet, bineînţeles. Toată corespondenţa venea prin poştă. Fiecare manuscris (unele chiar scrise de mînă!) a fost cules de către mine, pe XT-ul cu pricina, în Wordstar. Fişierele au fost apoi prelucrate şi puse în pagină de un bun prieten, Ovi, pe un 386 (sculă hi-tech!)… Coperta primului număr am făcut-o la un alt prieten, la un atelier de serigrafie. De-abia de la cel de-al treilea număr am trecut la o tipografie offset pentru tiparul copertelor.

Un Urs în 1997, la vremea primului număr al Ficţiunilor

Am găsit şi arhiva cu mesaje salvate ca fişiere TXT, ca să nu ocupe spaţiu pe hard. Primele schimburi de mesaje cu Michael Swanwick… Inclusiv un interviu, fiecare întrebare trimisă într-un mesaj separat, pe măsura răspunsurilor. Şi un alt mesaj, în care-i dădeam detalii despre Satu Mare, fiindcă voia să scrie o serie de short-short-stories care să se întîmple în oraşe pe care nu le-a vizitat niciodată. Am găsit mailurile schimbate cu Eric Brown, care avea la timpul acela o rubrică de cronici gastronomice. Era pasionat de mîncarea indiană şi îmi trimitea reţete cu curry

Cam tot în perioada respectivă, acum 14 ani, schimbam primele mesaje via e-mail cu Jeff VanderMeer. Şi el era la începuturi, nu publicase decît un singur volum propriu. El şi Ann nu erau căsătoriţi încă. Noi n-o aveam încă pe Ştefana, dar ne doream un copil… Visam împreună la cai verzi pe pereţi, în veşminte sefistice. Au trecut o grămadă mare de ani de atunci. Ani plini, şi pentru mine, şi pentru Jeff.

Apropo de Jeff… Antologia The Thackery T. Lambshead Cabinet of Curiosities are parte de recenzii pozitive în continuare. Pe Amazon.com, faimoasa Harriet Klausner scrie:

The second Dr. Lambshead’s anthology (see The Thackery T. Lambshead Pocket Guide to Eccentric and Discredited Diseases) is incredible with stories and pictures that make Thackery T. Lambshead’s Cabinet of Curiosities seem real rather than a steampunk fantasy collection. Loaded with plenty of fun, well written entries, and fabulous designs and photos, readers, especially young adults, will spend several weeks appreciating this engaging compilation.

Tot despre Cabinet scrie, plăcut impresionat la rîndul lui, Nick Owchar de la LA Times:

The indefatigable VanderMeers, Ann and Jeff (who reviews for our pages from time to time), have assembled another anthology of some of the most interesting fantasist-fabulists writing today, such as Holly Black, Ted Chiang, Garth Nix, Carrie Vaughn and Naomi Novik. The conceit is that each story and illustration contributes — like shards from a shattered mirror — to our understanding of the late Dr. Thackery T. Lambshead, an exquisite, esoteric (and non-existent) collector nonpareil.

Ratingul pe Amazon.com e bunicel spre bun (pe la 24000 era azi-dimineaţă) aşa că, judecînd şi după primirea critică mai mult decît entuziastă, se pare că am avut norocul de-a debuta transoceanic într-o antologie de succes.

Re: reamintire, reduceri, recenzie

Poate a trecut neobservată oferta specială pe care v-am făcut-o zilele trecute? 25% reducere la toate titlurile Millennium aflate pe stoc, pînă la 31 iulie, da? Dacă n-aţi fost pe fază, aruncaţi un ochi aici. Merită!

Am publicat o primă recenzie pe Metatexte, noul meu blog-arhivă. Dan Simmons – The Terror, una dintre cărţile care m-au marcat în anii trecuţi. Am citit-o în mai puţin de o săptămînă, la Viena, în jurul Revelionului. Mi-amintesc cum în jurul meu forfoteau fetele, pregătindu-se pentru petrecerea de Anul Nou, şi mie nu-mi venea să mă dezlipesc de carte. Mi-am şi luat-o cu mine la Wöllersdorf, unde-am petrecut Revelionul, şi către dimineaţă, cînd lumea se moleşise, am citit vreo două capitole. E genul de carte care amplifică senzaţiile, ca un soi de drog. Ţin minte cum, ieşind din casă ca să vedem focurile de artificii de la miezul nopţii, nu-mi ieşea din minte scena descrisă în carte, aceea a masacrului din noaptea de Anul Nou, pe care o pomenesc şi în recenzie…

Sînt trist

S-a stins Ion Hobana. Ne-am vazut rar în ultima vreme, n-am îndrăznit să-l deranjez de cînd s-a îmbolnăvit, dar ne-am citit în mailuri şi ne-am mai auzit la telefon şi l-am simţit aproape. Era înţelept şi mereu echilibrat, deasupra meschinăriilor de fiecare zi.

Mi-aduc aminte de-o dulceaţă de nuci verzi şi de-un pahar cu apa rece, servite în biroul lui, într-o seară caldă de vară, în vreme ce, sub privirile Lucişoarei, care-i sorbea fiecare cuvînt, croiam planuri care nu s-au mai materializat, deşi amîndoi ne-am dorit mult. Dar pînă la urmă am reuşit să avem şi proiecte comune duse la capăt şi cred că asta contează cel mai mult.

Mi-amintesc de-un interviu telefonic – mai mult conversaţie între doi fani înfocaţi – pe care am avut-o prin ’98, cînd lucram la un post de radio; sunetistul îmi făcea semne că se termina timpul şi noi ne tot aduceam aminte de ceva şi vorbeam, vorbeam înainte… Mai am şi-acum caseta. Mîine am să o ascult, dacă o mai merge. Ca să-i aud vocea aia profundă şi caldă.

… Sau vizita pe care i-am facut-o cu Laurenţiu Turcu după colocviul de la Călăraşi… a fost ultima oară cînd l-am văzut pe Laurenţiu în viaţă, şi eu şi el. Acuma probabil ca sînt împreuna şi vorbesc despre marea lor pasiune, SF-ul francez. Cred că aşa o sa mi-l amintesc mereu: în halatul de matase vişiniu cu negru (parcă), la biroul lui masiv, plin de cărţi, cu figura lui senină şi ochii scînteindu-i de pasiune, povestind despre munca de documentare la Paris, pentru cartea pe care, iată, a apucat să o vadă publicată. Odată cu el se sfîrşeşte o epocă.

O să-mi fie dor de tine, Maestre! Odihneşte-te în pace.

3097 kilometri prin grădina carpatică (2): Delta Dunării

Etapa a doua: Haţeg-Sulina via Bucureşti, 16-20 iulie

Drumul spre Bucureşti pe Valea Jiului a fost o experienţă intensă. Defileul Jiului solicită la maximum atenţia unui şofer care-şi cară cu sine familia şi vrea să şi-o ducă la destinaţie cu bine. Am reuşit să întrevăd cîteva peisaje ochioase şi un Petroşani net superior deşertului post-industrial la care m-aş fi aşteptat. Iar mai tîrziu, Tîrgu Jiu a fost una dintre cele mai frumoase surprize din întregul periplu: străzi pietonale amenajate frumos, curăţenie şi un parc pentru care nu pot decît să-i invidiez pe băştinaşi; pur şi simplu ne venea să nu mai plecăm. Popasuri obligatorii la sculpturile lui Brâncuşi, mai puţin monumentale decît le credeam. Căldură mare, cu un scurt interludiu la Horezu. Iar către seară, în sfîrşit, Bucureşti.

Giotto, desigur, cu o întîlnire ad hoc organizată de Mike. Cu Bebe, Mike, Ona, Jen, cei doi Assassini (iar) şi, surpriză şi bucurie mare, Costi Gurgu cel voinic (fără frumoasa-i consoartă, din păcate). Prin telefon, într-o nuanţă verzui-geloasă, Voicunike ne-a ţinut isonul. Cei de la Giotto m-au făcut de rîs, am aşteptat mult prea mult să ne vină mîncarea. Dar a fost bine, fiindcă am fost împreună, pînă noaptea tîrziu. (Fotografiile îi aparţin Ştefanei).

Dimineaţa pe răcoare, pe şoseaua către mare… ambuteiaj la Cernavodă! L-aţi văzut la TV, aşa că n-are rost să-l descriu. Cert e că a fost cît pe-aci să pierdem vaporul la care aveam rezervări. Noroc cu amicul Schizoid, pe care am avut prilejul să-l cunosc şi în persoană, şi care-a fost mai mult decît operativ în a ne primi în gazdă bagajele. Goană 120 de kilometri pe o şosea pustie (şi bunicică), apoi Tulcea. Şi vaporul, o navetă rapidă cam ruginită dar mult mai curăţică decît aceea pe care o luasem în urmă cu patru ani, cînd am fost în Deltă cu Jeff şi Ann.

Sulina ar putea fi un reper în grădina carpatică de care vorbeşte blonda cea cu glezne frumoase. Ar putea, dar nu-i. Totuşi, farmecul locului e indubitabil, de la casele de lemn la clipocitul Dunării pe faleză, de la farul Comisiei Europene a Dunării de Jos la străzile cu denumiri newyorkeze şi chiar la broscuţele atotprezente în praful drumului la orele serii. Am avut parte de-un ghid priceput în plimbarea prin baltă, nea Nicu, poliţist pensionat care-şi face meseria de barcagiu cu pricepere şi modestie; dacă ajungeţi la Sulina şi vreţi să cunoaşteţi Delta nemijlocit, întrebaţi-mă şi-am să vă dau numărul lui de telefon. Iar sălbăticia… e greu de descris, poate fi doar privită, adulmecată, atinsă. Delta e un loc care-ţi face poftă să revii, ca să o redescoperi. Am ajuns şi pe plajă. Care-i amenajată binişor, are un nisip divin şi apă… dulce. Că doar se varsă Dunărea în ea nu foarte departe. Fetele s-au bronzat, eu şi Cristi am dezbătut cîte-n lună şi în stele, iar Ştefana şi-a învins datorită lui Pufi aversiunea faţă de cîini (nu c-ar fi fost prea greu, la cît e de drăgălaşă javra mică…). Două zile şi jumătate care-au trecut mult prea repede. Ce-a rămas: măcar promisiunea de-a reveni şi împărtăşirea cu Cristi a unui vis comun, care apare într-una dintre ilustraţiile de mai sus. Vă las să-l ghiciţi.

(va urma)

3097 kilometri prin grădina carpatică (1): Haţeg

Ne-am întors. De fapt, ne-am întors acum două zile, dar abia azi s-a învrednicit Romtelecom-ul să ne repare linia telefonică şi, implicit, internetul. A fost foarte intensă vacanţa asta, cu peste 3000 de kilometri (de fapt, 3097 în cap) parcurşi de-a lungul şi de-a latul ţării, în cincisprezece zile. Am văzut multe şi-am învăţat multe, ne-am întîlnit şi-am petrecut alături de prieteni, am tocit fiecare cîte-o pereche de adidaşi, ne-am relaxat, am citit şi ne-am bronzat. Una peste alta, o vacanţă reuşită, şi-am să încerc în cele ce urmează să o rezum, în cuvinte şi imagini deopotrivă.

Prima etapă: Satu Mare – Haţeg, 12-15 iulie

Popas pe drum la Lancrăm, la casa natală a lui Blaga. Pensiunea Belvedere din Haţeg, curată şi elegantă, dotată cu de toate la un preţ absolut comestibil. Patronul, domnul Măruţă, e un tip fascinant şi ne-a indicat traseele de uirmat pentru toată perioada şederii. O primă după-masă pe marginea piscinei (şi în piscină din cînd în cînd), cu Justin Cronin – The Passage în mînă. O cină copioasă stropită cu bere împreună cu părintele Nicu şi-ale lui fete.

Dis-de-dimineaţă, pe barajul de la marginea Haţegului. Apoi către Rîu de Mori, de unde-am cotit-o spre Colţ, unde-am văzut biserica de piatră şi cetatea care l-au inspirat, se pare, pe Jules Verne, pentru al său Castel din Carpaţi. Înapoi la Rîu de Mori, de unde-am intrat în parcul naţional Retezat. Vreme cam instabilă. Cînd am poposit la poalele barajului de pe Rîul Mare, ploua. Sus pe baraj (al doilea din Europa ca mărime dintre cele clădite din arocamente) era soare. Drumuri faine. Peisaje grozave. Aer curat. Iar ploaie. Sarmisegetuza. Interesant, mult mai bine păstrată decît mă aşteptam. Mi-a plăcut amfiteatrul. O scurtă întîlnire cu cei doi Assassini. Iar la pensiune, cîteva lungimi de piscină, fetele la bălăceală pînă către seară. Pe înserat, o plimbare prin Haţeg, un oraş tare frumos şi curat, cu multe-multe flori.

Ziua a treia a început cu un popas la rezervaţia de zimbri (cam rufoşi şi jigăriţi, dar prietenoşi şi simpatici), urmată de o vizită la mănăstirea Prislop (nimic remarcabil aici). Hunedoara apoi, unde-am căutat blocul în care-a locuit soacră-mea acum patruzeci de ani. L-am găsit. Impresia de dezolare, de semi-Cernobîl pe care mi-a produs-o un oraş pe care nu îl mai vizitasem. Castelul Huniazilor, în renovare şi totuşi magnific, a amplificat în mintea mea contrastul dintre trecutul măreţ şi prezentul unui oraş muribund. O scurtă escală la Deva, înainte de întoarcerea la Haţeg. Telecabina către cetate era în revizie, aşa că ne-am mulţumit să o pozăm de la poalele dealului. Deva mi s-a părut un oraş decent. Iar bălăceală în piscină, pînă în noapte.

Next day: Nicu şi gaşca au plecat înapoi spre Satu Mare. Noi ne-am dus să explorăm ce mai rămăsese de explorat prin împrejurimi. Adică bisericile de piatră de la Sfînta Maria Orlea şi Densuş (absolut fabuloasă aceasta din urmă, e construită în secolul XIII din piatră de la Sarmisegetuza, şi pictura de la 1432 s-a conservat foarte bine: de vizitat obligatoriu) şi dealurile vulcanice de dincolo de Densuş (pitoreşti, la fel ca satele din zonă). După-masă, program de plajă, înot şi lectură, precum şi împachetat bagaje, a doua zi intenţionam să pornim devreme.

(Va urma)

Vingt ans après

et toujours aussi belle, aussi brillante, aussi tendre. Am ales bine. Sau, mai exact, am fost ales bine. Acum douăzeci de ani, într-un compartiment al rapidului 41 către Bucureşti, ne-am văzut prima oară. De fapt, ne mai văzusem se pare de destule ori (ba chiar am fost prezentaţi unul altuia de către prieteni comuni, după cum ni s-a spus ulterior), dar abia atunci, pe 13 ianuarie 1990, ne-am văzut cu adevărat. Şi tot de-atunci, de jumătate de viaţă încoace, ne tot vedem…

2009: Looking backwards

Am recitit în dimineaţa asta ceea ce-mi propuneam pentru 2009 acum aproximativ un an. Dacă e să mă raportez la ceea ce speram atunci să realizez, am cam dat-o în bară. N-am mai călcat deloc dincolo de hotare. Proiectul „despre care nu voiam să vorbesc”, adică realizarea unei colecţii mystery & thriller pentru Bastion, a eşuat lamentabil (şi nu din vina mea). Celelalte proiecte la care făceam aluzie… nu mi le mai amintesc. I screwed up big time, dacă e să mă iau după ce-am bifat din lista aceea. Dar…

În ciuda neîmplinirilor respective, aş încadra 2009 între cei mai importanţi ani din existenţa mea de pînă acum (40 de ani bătuţi pe muchie; asta nu e o realizare, e un fapt). Şi la mine a fost criză, dar de o cu totul altă natură: criză acută de timp! Să vedem de ce…

La Millennium Press n-am scos un titlu pe lună, aşa cum ne-am propus iniţial, ci şaptesprezece cu totul (e drept, cinci dintre acestea au fost reeditări, dar am muncit mult şi la acelea, aşa că le-aş trece fără ezitări tot la capitolul reuşite). Am început să scoatem capul în lume ca editură, am renunţat la colecţii şi ne-am definit foarte clar nişa de producţie. Iar acesta nu cred că-i puţin lucru. Am avut încasări cum nu visam la cele două mari tîrguri (în bună parte, asta se datorează lui Bebe şi Nicu, pe care mă bucur că am reuşit să ni-i păstrăm alături). Am recuperat enorm din datoriile care ne-au împovărat în cei aproape trei ani de vaci slabe ai asocierii cu Tritonic. Am reuşit să ne scuturăm de tinicheaua reprezentată de această păguboasă alăturare şi să apărem în ochii publicului dacă nu ca una dintre editurile  care  îşi respectă toate termenele, măcar ca una onestă, care realizează, fie şi ceva mai tîrziu, aproape tot ce promite; şi, cel mai important, am ajuns să fim priviţi ca o editură care contează şi care nu-şi bate joc de cititorii ei, ceea ce nu-i deloc  uşor de realizat. Ne-au reuşit cîteva surprize frumoase, am descoperit farmecul promoţiilor, am schimbat radical look-ul copertelor şi am uniformizat formatul volumelor. Avem un site funcţional, vînzările venite din online constituie o componentă serioasă a veniturilor editurii. Mai avem de lucru, sigur, la promptitudinea onorării comenzilor. Am scos două volume din seria LEGENDELOR DUNEI, am publicat nişte antologii chiar reuşite (sînt foarte mîndru de cele două antologii MILLENNIUM). Nu în ultimul rînd, ne-am simţit onoraţi de faptul că SRSFF a recunoscut importanţa a ceea ce facem, prin premiul decernat la Gaudeamus, în noiembrie. Nu ne-am mutat încă în sediul nou, deocamdată am amenajat doar depozitul, dar n-a depins de mine treaba asta, ci de eliberarea spaţiului în cauză, care s-a produs mai tîrziu decît sperasem.

Am fost îndeajuns de consecvent în ceea ce priveşte scrisul, am publicat aproape în fiecare număr al Nautilus-ului cîte un articol; n-am avut realizări în ce priveşte publicarea peste hotare dar lucrez la capitolul acesta. Am scris şi oarece ficţiune, dar n-am publicat încă nimic (nu socotesc aici reeditarea nuvelei „Oraşul cîinilor”); nu-i o neîmplinire, pur şi simplu nu socotesc că am atins nivelul dorit pentru publicare. Cînd se va întîmpla asta, o să vă anunţ, fiţi siguri!

În plan personal, n-am a mă plînge. Ştefana a început cu bine şcoala şi mai nou chiar îi place. Am trecut cu bine peste o mare încercare (boala mamei) şi după toate semnele we’re out of the woods. Sîntem la nivelul de plutire din punct de vedere material şi, în ciuda crizei, am fi nerecunoscători dacă ne-am plînge. Casa de la moşie e locuibilă şi primitoare, avem apă curentă şi o bucătărie funcţională; a fost o investiţie serioasă, dar a meritat. N-am avut timp să ne petrecem acolo prea multă vreme, dar peste vară am colindat ţara în lung şi-n lat, aşa că au existat destule compensaţii.

În 2009, biblioteca mi s-a îmbogăţit considerabil, nu mai puţin de 437 de volume noi mi-au încărcat rafturile, care au devenit, iar, neîncăpătoare (pentru cei care se întreabă de unde ştiu cîte-s, precizez că ţin o listă a intrărilor în bibliotecă). Am citit cîteva cărţi grozave. I-am redescoperit pe Stephen King (datorită seriei de autor de la Hodder), Philip K. Dick (cu proza scurtă în ediţia de la Gollancz/Orion), Cordwainer Smith, Cyril Kornbluth, Poul Anderson şi Roger Zelazny (NESFA PRESS rulz!) şi am citit o mulţime de povestiri excelente, în antologii pe măsură. L-am citit pe Stieg Larsson şi mi-a plăcut, dar am amînat să-l citesc pe Carlos Luis Zafon. Mi-a făcut plăcere să-l citesc/recitesc pe Robert McCammon, pe care mi-am propus să-l parcurg integral deîndată ce voi avea ocazia. Însă, dacă ar fi să aleg o singură carte  citită în acest an, cred că aş alege ACACIA lui David Anthony Durhan, pe care am terminat-o de curînd. E o lectură de neocolit şi amîn cu delicii începerea volumului secund al trilogiei sale, THE OTHER LANDS, pentru a-l putea savura aşa cum se cuvine.

Am redescoperit plăcerea de-a merge la cinematograf (trăiască multiplex-urile clujene) şi aceea de-a vedea filmele la calitatea originală. Vîrfuri în materie de vizionare? Cred că District 9 mi-a plăcut cel mai mult dintre filmele cu ştampila 2009, dar lista se cuvine completată, aşa că n-am să mă pronunţ categoric pînă nu voi fi văzut ceea ce se consideră a fi semnificativ în materie. De pildă, faimosul Avatar am apucat să-l văd abia pe 1 ianuarie 2010 şi mi-a plăcut enorm ca realizare. Da, scenariul nu-i original, dar în ansamblu e un film care îşi atinge fără dificultate standardul impus de hype-ul care i-a însoţit lansarea.

În sfîrşit, în anul care-a trecut mi-am păstrat toţi prietenii şi mi-am făcut alţii noi. Şi asta e o mare bucurie, credeţi-mă; probabil cea mai mare.

Cam aşa a fost în 2009 pentru ursul cel mare, rău şi urît din colţul hărţii. Despre cum mi-aş dori să fie 2010 am să scriu altă dată. Voi cu ce vă lăudaţi şi de ce sînteţi nemulţumiţi?

Ieri în Timişoara, azi acasă, mîine-n Cluj…

Porumbeilor din Piaţa Operei nu le e frig

Sînt acasă iar, doar pentru o seară şi o noapte. Am stat două zile în Timişoara şi mi-a tihnit enorm să revăd nişte locuri în care mi-am petrecut destul timp în tinereţea cea fără de griji. M-am întîlnit, preţ de-o cafea, cu Gheo şi Alina. Măcar de data asta am stat vreo oră şi ceva împreună, nu ca-n tîrguri, unde timpul lui Gheo e drămuit la secundă; acum eu am fost cel aflat pe fugă.

O parte din chitarele vărului

M-am lungit la poveşti şi beri (Leffe black, what else?) cu văru’ Cosmin, căruia i-am ascultat cele mai recente compoziţii şi i-am sorbit din ochi colecţia de chitare (în timpu-i lăsat liber de afaceri, şi între alte proiecte muzicale, vărul meu e basistul trupei de rock Aim; aici puteţi asculta o piesă mişto, iar aici puteţi vedea cîteva secvenţe dintr-un concert susţinut în Serbia, la Kikinda). Am bîrfit un pic cu soţia lui, Mihaela (una dintre cele mai creative şi mai talentate persoane pe care le-am cunoscut vreodată) şi am rămas înmărmurit de cît de mult şi cît de frumos mi-a crescut nepoata cea mare, Nina.

Sofia, de meserie bebe frumos 🙂

În sfîrşit, am făcut cunoştinţă cu cel mai proaspăt membru al clanului nostru, micuţa Sofia Eliza. Toate astea, alături de diverse angarale nu la fel de plăcute, dar absolut necesare…

Concluzii: Timişoara e tot frumoasă, iar cei de-acolo la fel de dragi. Mîine dimineaţă plec spre Cluj, unde ursuleţele mele au ajuns deja încă de duminică; mi-e dor de ele de mor. Nu cred c-am să mai apuc să ajung pe-aici pînă la anu’, aşa că vă urez de-acum un an nou frumos, cu sănătate şi bani, cu cărţi bune şi alte bucurii, cu tot ce vă trece prin minte şi-i de bine!

Şaptesprezece ani şi o pîine

De la fotografia de mai jos s-au scurs exact 17 ani şi o oră. Spre suprinderea multora, nu ne mai iubim cît ne iubeam pe-atunci, ci mult mai mult. Ştie cineva cum se numeşte aniversarea de şaptesprezece ani?

Merită observată cu atenţie lozinca de deasupra celor două personaje. Între timp, greşeala în cauză a fost corectată.

Tot azi, la ceas aniversar, am produs cea dintîi pîine homemade. După cum se poate observa mai jos, nu-i tocmai ceea ce-ar fi trebuit să fie. Am impresia că trebuia să ascult de reţetă şi să folosesc nu numai făină integrală, ci un amestec de făină albă şi integrală, aşa cum zicea dînsa, adică reţeta. Gustul e ok. Aşteptăm să se mai răcească pentru o apreciere la justa valoare. În combinaţie cu unt proaspăt. Dacă aveţi sugestii, shoot!

LATER EDIT: Se pare că aniversarea de 17 ani se cheamă „nunta de brînză”. Nasol sună! În altă ordine de idei, cea de-a doua pîine homemade e în curs de producere. Din prima mai avem cam jumătate.

După douăzeci de ani

Decembrie 1989

Nu, n-am „fost la revoluţie”. Cînd s-a întîmplat cea adevărată, din 15 pînă-n 22, eram la Izvorul Mureşului împreună cu nişte prieteni, evadaţi cu toţii cu cîteva zile mai devreme din cămine şi fugiţi acolo cu provizii de zeci de litri de alcool, întru pregătirea prin antrenamente bahice a unui revelion de pomină. Pe 17 decembrie am ascultat întîmplător Europa Liberă şi-am auzit că „se întîmpla ceva la Timişoara”. După care nu ne-am mai desprins de aparatul de radio decît ca să ne dregem cu cîte-o ciorbă de burtă la singurul restaurant din Izvorul Mureşului. Şi-n tot timpul care ne-a rămas pînă la plecarea acasă, n-am făcut altceva decît să construim scenarii despre ce o să fie. Fiindcă ştiam că n-o să mai fie la fel.

Radioul a fost singura noastră sursă de informare în tot timpul ăsta. De cîteva ori, după 19 decembrie,  cînd ne-a devenit clar că lucrurile „interesante” se întîmplau altundeva, ne-am hotărît să ne întoarcem acasă şi ne-am dus la halta CFR din Izvorul Mureşului, unde ni s-a spus foarte clar: „N-avem voie să vă vindem bilete, n-aveţi decît să rămîneţi pînă cînd vă expiră cazarea şi cînd aveţi biletele de retur”. Singurul care-a avut voie să-şi ia bilet a fost Arpi, care era încă în armată şi avea legitimaţie de sportiv de la Steaua. A băgat un text cum că l-ar fi sunat ai lui că-l caută de la unitate. Era o barbă inventată ad-hoc, care ulterior s-a dovedit a fi fost adevărată, chiar îl căutaseră! Arpi a plecat, noi am rămas să ascultăm Europa Liberă şi să ne facem griji. Şi să bem pînă ni se rupea filmul.

Pe-atunci iubeam o fată care era studentă în Timişoara. Şi tot timpul mi-a fost mintea la ea: oare unde e? Oare a apucat să plece acasă? În Izvorul Mureşului, în staţiune, exista un singur telefon public funcţional. Ne-am consumat cu toţii proviziile de monede tot sunînd care încotro şi încercînd să aflăm, cu fereala caracteristică a acelor vremuri, ce se întîmpla în ţară. Eu am format doar două numere, cel de la căminul ei din Timişoara şi cel al părinţilor ei. La ambele suna mereu ocupat. Cînd şi cînd, cineva ridica receptorul la numărul de la cămin şi închidea la loc, dar era destul ca să-mi „pape” moneda. Am reuşit să vorbesc cu „fata mea” de-abia prin 25 sau 26 decembrie, de-acasă. Era teafără şi era şi ea acasă. Abia atunci m-am liniştit cu-adevărat.

Am ajuns acasă pe 22 decembrie şi am prins la televizor începutul distracţiei. Schimbam cu ex-cumnatul meu impresii despre cele auzite la radio, iar el îmi povestea cum îi trimiseseră acasă mai repede cu o zi, de teamă să n-o pună şi studenţii clujeni de-o revoltă. Şi ne-a chemat tata, care peste noapte fusese de serviciu la telefon şi-avea cuvenita zi liberă, să ne spună că „e program la teveu şi pare a fi o piesă despre 23 august cu Caramitru”. După vreo cîteva ore de căscat gura, am luat-o pe mama de mînă şi ne-am dus la şcoala unde ea era „doamna directoare” (copiii erau în vacanţă, aşa că eram doar noi doi în toată clădirea) şi am luat-o sistematic, de la parter, dînd jos de pe pereţi tot ce era portret de-al lui Ceaşcă sau lozincă. Cea mai mare satisfacţie am avut-o cînd am ajuns la ultimul etaj şi, într-o clasă, am dat de o femeie de serviciu, care-şi vedea liniştită de curăţenie, fără să ştie că tocmai se întîmpla o revoluţie. A rămas săraca de ea şocată cînd ne-a văzut intrînd, eu şi cu „doamna directoare”. Cred că a ghicit de pe feţele noastre că  se întîmplase ceva nu tocmai coşer. Am salutat-o frumos şi ne-am dus direct la catedră, pe care am împins-o pînă la perete, iar apoi, cu o mişcare deja exersată, am fost deasupra dintr-un salt. Am luat portretul lui şi l-am cîntărit o vreme, în vreme ce biata femeie tot încerca să-mi spună că să fac bine să mă dau jos, în româneasca-i aproximativă (era jumate unguroaică, jumate ţigancă);  apoi am dat drumul tabloului, care s-a lovit de parchetul dat cu petrosin şi sticla protectoare s-a spart. „Mit csinalsz, ifju ember?!” („Ce faci, tinere?!”) a strigat femeia. Şi, de-acolo de sus, cu un rînjet satisfăcut, i-am explicat ce se întîmpla în ţară, aşa cum mi-a venit la gură: „Ceauşescu el van baszva!” (adică „Ceauşescu e futut!”). Atîta mi-a venit în minte. N-o să uit niciodată expresia de pe chipul femeii şi glasul ei pierit cu care-a îngăimat, uitîndu-se la mama: „Es most mi lesz, igazgato aszonyi? Mi lesz velunk?” („Şi-acuma ce-o să fie, doamna directoare? Ce-o să fie cu noi?”)

Pe-atunci eram student la Mecanică. A doua zi, pe 23 decembrie, ne-am dus cu sor-mea şi cumnatu-meu la fostu-mi liceu, unde se adunaseră mai mulţi din generaţia noastră şi se vocifera de zor întru organizarea unei organizaţii „libere” a studenţilor. N-a ieşit mare lucru din toată organizarea aia, dar ne-am hotărît să ajutăm la răspîndirea democraţiei în rîndul maselor, împărţind celor din oraş proaspăt ieşita de sub tipar Cronică Sătmăreană Liberă. Nu mai ştiu cine-a avut ideea să dăm ziarul gratis, dar să solicităm donaţii pentru fondul „Libertatea” despre care începuseră să vorbească la televizor. A doua zi am lăsat-o pe sor-mea acasă, să ajute la pregătirile pentru primul Crăciun „liber”, şi am plecat la împărţit ziare. Eu cu teancul de ziare, cumnatu-meu, care era mai înalt şi mai fioros, cu o bîtă de baseball în mînă, să mă păzească de „terorişti”. De la o coadă uriaşă de la benzinărie am strîns vreo 500 de lei. Bani serioşi , în condiţiile în care ziarul costa 30 de bani… Lumea era zîmbitoare, lumea era generoasă, dădea din puţin ca să-i „ajute pe studenţi”. Aşa ne-au trecut zilele de pînă la primul revelion liber. După care „organizaţia” noastră s-a risipit, ne-am dus cu toţii la facultăţile noastre şi nici pînă în ziua de azi nu ştiu în al cui buzunar au ajuns banii strînşi în acea săptămînă, vreo cîteva zeci de mii de lei. Pe 1 ianuarie m-am lăsat definitiv de băut, după ce-mi petrecusem revelionul vărsîndu-mi maţele după excesele pre- şi post-revoluţionare în materie de spirtoase. Pe 13 ianuarie m-am întors la Cluj. Şi tot în ziua aceea mi-am cunoscut viitoarea soţie.

…Şi-au trecut, iată, douăzeci de ani. N-am mai terminat Mecanica. Mi-am făcut propria revoluţie personală şi în toamna următoare am renunţat la studiile inginereşti pentru a mă apuca de Filologie. Şi de scris. Şi de presă. Şi de tradus pentru Médecins sans Frontieres. Şi de o mie de alte lucruri muuuuult mai interesante decît Rezistenţa Materialelor predată de bunul Bicsak şi Algebra Superioară a lui Indoleanu.

Circulă zilele astea în blogosferă o leapşă despre ce-ar fi fost fiecare dacă nu se întîmpla revoluţia. M-am gîndit de multe ori la asta. Şi-am ajuns la concluzia că aş fi fost probabil un inginer oarecare la Unio (care fabrica utilaj greu pentru industria minieră), probabil cu ficatul măcinat de ciroză, cu aspiraţii literare nesatisfăcute, cu doar niscaiva proze publicate pe ici, pe colo, căsătorit cu o profesoară sau o contabilă, fără copii (fiindcă n-am fi avut acces la medicina modernă care ne-a permis să o avem pe Ştefana) şi fără altă speranţă decît un concediu cu vreme frumoasă la mare, vara, şi la casa bunicilor de la ţară, iarna. Aş fi citit SF în ungureşte şi SAS-uri sau clasici în franceză şi aş fi visat la o istorie alternativă în care viaţa mea profesională ar fi avut de-a face cu cărţile. Şi-aş fi îmbătrînit degeaba.

Douăzeci de ani. Douăzeci de ani în care cred sincer că n-am îmbătrînit degeaba. „I wouldn’t have it any other way”, vorba cîntecului.

On Stranger Tides and other movie news

O veste care mi-a plăcut la nebunie în LocusOnline, ieri: drepturile pentru romanul ON STRANGER TIDES de Tim Powers au fost achiziţionate de către Disney, care va utiliza o parte din intriga romanului în cuprinsul scenariului viitorului film din franciza Pirates of the Caribbean. Tim Powers a confirmat ştirea. Romanul ON STRANGER TIDES este povestea unui marionetist pe nume John Chandagnac care, pornit spre Caraibe pentru a recupera o sumă de bani ce i-a fost furată unchiului său, e capturat de piraţi şi obligat să li se alăture. Devenit piratul Jack Shandy, eroul trece printr-o serie de aventuri în căutarea miticului Izvor al Tinereţii Veşnice („Fountain of Youth”, in original). Pirates of the Caribbean IV: On Stranger Tides e preconizat a fi lansat în vara anului 2011.

piratesofthecaribbean4-535x213

Pe Tim Powers l-am descoperit pe vremea cînd preluasem postul de editor la Fahrenheit. Am redactat atunci o carte care fusese dată spre traducere de unul dintre predecesorii mei (probabil de Ştefan Ghidoveanu, îl rog să confirme), THE ANUBIS GATES. Mi-aduc aminte că m-a fermecat cartea aceea, iar redactarea în cauză a mers ca pe roate (cred că traducătorul era Florin Mircea Tudor, dar nu bag mîna în foc). Ca atîtea alte proiecte care au rămas în aer la RAO/Fahrenheit, cartea n-a mai apucat să apară, deşi, din cîte ştiu, avea deja şi o ilustraţie de copertă făcută de Tudor Popa. Sînt curios dacă apariţia filmului va readuce în atenţie şi traducerea în cauză…

In other movie news, am găsit pe net un poster bestial pentru filmul 2012 regizat de Roland Emmerich, pe care abia aştept să-l văd. Nu dau doi bani pe previziunile catastrofice ce stau la baza filmului ăstuia, dar, precum spun americanii, the guy knows how to blow up stuff! Ia priviţi:

2012_poster_3

Trailer-ul l-am văzut mai demult şi e un deliciu:

Prima zi de şcoală

Ne pregătim pentru ea încă de cînd Ştefana a absolvit grădiniţa. Măcar sufleteşte, dar nu numai. În ultima săptămînă emoţiile au fost în crescendo, şi pentru noi, dar mai ales pentru junioară. Iar azi… s-a întîmplat. A fost tare frumos şi mi-am adus aminte cu drag de prima mea zi de şcoală. Şi-am fost nişte părinţi mîndri nevoie mare, cu o fată frumoasă-frumoasă şi care e absolut entuziasmată de felul în care-a fost întîmpinată la şcoală şi abia aşteaptă ziua de mîine „ca să se întîmple şi ceva concret”. Succes în anii (mulţi) care încep de-acuma, că vei avea nevoie, fata lu’ tata!

09-09 02351234609-09 043