Pricepuțenie la nivel înalt

Un individ pe nume Octavian Oprea, președinte al Autorității pentru Digitalizarea României, a emis următoarea aberație (cf. Gîndul de azi):

„Autoritatea pentru Digitalizarea României are în plan în viitorul nu foarte îndepărtat să pună la punct un cadru legislativ prin care toate cărţile care vor fi redactate în format letric să aibă şi o versiune electronică. Practic, încercăm să convenim într-un fel sau altul cu editurile ca orice carte fizică să aibă şi versiunea sa electronică. După cum foarte bine ştim, dispozitivele de citire a cărţilor în format electronic au devenit foarte populare”, a afirmat Octavian Oprea.

Pentru priceputu’ de mai sus, dar și pentru alții care poate nu și-au pus problema: costurile realizării e-book-ului cine le plătește? De pirateria omniprezentă în ceea ce privește cartea electronică cine ne apără? TVA-ul de 19% pentru cărțile electronice, diferit de cel și așa exagerat de 5% (în condițiile în care în țările mai civilizate în industria de carte nu se plătește TVA), cine-l plătește? Cumva emițătorul pricepuțeniei?

Bineînțeles, nici o vorbă despre vreo subvenție pentru editurile care ar trebui să pună în practic această directivă. Căci, așa cum ar fi putut afla emițătorul gîndemului de mai sus dacă ar fi întrebat pe cineva din domeniu, există în lumea asta o chestie numită drepturi de autor. Care se plătesc separat pentru ediția electronică, cea audio și cea tipărită („letrică”, îi spune individul, un termen care îmi e necunoscut, da’ mă rog, eu oi fi mai neinformat). Altfel spus, un bou de la stat s-a gîndit să impună unor entități private o cheltuială deloc neglijabilă, numa’ fiindcă are el impresia că n-au editurile destule griji financiare.

Priceputului i-aș transmite scurt un singur lucru: digitalizeaz-o și pe mă-ta (dacă îți și îi face plăcere) și lasă editurile să aleagă ce anume merită și ce nu să fie editat în format electronic. Iar ălora de l-au numit acolo, o întrebare: mai aveți mulți pricepuți de-ăștia? Hai sictir!

Din țara talibanilor ortodocși

Chestiunea zilei: la Suceava, după ce un bebeluș de șase săptămîni a fost înecat în cristelniță de preotul care îl boteza, poliţiştii au deschis un dosar penal in rem pentru vătămare corporală din culpă.

Poftim? Vătămare corporală din culpă? Nu, n-a fost așa ceva. A fost crimă cu premeditare în formă continuată, o crimă rituală comisă într-un cadru organizat și potrivit regulilor barbare ale unei organizații criminale. O mafie pe care DIICOT-ul nu a luat-o încă în vizor, în ciuda numeroaselor infracțiuni pe care le practică, de la evaziunea fiscală pe scară largă la deturnarea fondurilor publice, de la zădărnicirea eforturilor de combatere a pandemiei la îndobitocirea sistematică a milioane de indivizi insuficient educați sau de-a dreptul imbecili, de la acoperirea unor violatori și pedofili la crimele rituale precum cea din cazul în speță (care n-a fost cîtuși de puțin un caz singular).

Am trimis militari în Afghanistan să lupte împotriva talibanilor, dar ignorăm amenințarea domestică a unei grupări de criminalitate organizată care acționează în deplină impunitate chiar aici, în țară? Pe cînd o inițiativă legislativă pentru scoaterea în afara legii a sectei ortodoxe?

meteosensibilităţi

IMG_20160525_145017

Azi am avut o zi exact ca vremea de-afară, care e cumplit de nestatornică. Ba soare, ba nori negri de furtună, ba cald, ba vînt aiurea. Aşa fu şi ziua mea de azi. Mi-am terminat de reaşezat cărţile-n bibliotecă, mare victorie! Pe de altă parte, mi-am vărsat ca boul bunătate de cafea… Apoi m-am bucurat mult citind prima poveste SF cu cap şi coadă a junioarei (scrisă pe temă dată, pentru un proiect la ora de română). Apoi m-am întristat (da’ rău de tot!) văzînd că nişte oameni pe care-i ştiu de-o viaţă – şi care de altminteri sînt deştepţi şi haioşi şi mi-s dragi – pot fi teribil de îngrămădiţi la minte cînd vine vorba de anumite subiecte (în cazul de faţă, scrisoarea homofobă a celor 3 milioane de decerebraţi ortodocşi de care se face atîta caz în ultimele zile, încă o mizerie sinistră marca BOR). Sper să se-ndrepte şi să le vină mintea la cap. Şi vremii, şi prietenilor mei.

PS: Ştiţi de ce nu-s decît trei milioane de semnături pe scrisoarea cu pricina? Fiindcă restul ălora de-ar fi vrut să o iscălească nu ştiu nici măcar să-şi scrie numele.

Meştericolă / Peştericolă

Biblioteca mea, mai exact o fotografie a unei mici părţi a ei, realizată acum vreo cinci ani, a devenit fundal de ecran pentru un blog de ştiri de pe plaiuri sucevene. Problema e că poza în cauză a fost luată fără acordul meu de pe Flickr şi fără citarea sursei. Mai e şi turtită… Ca o regulă generală, detest să îmi fie folosite imaginile în alte scopuri decît cele pentru care le-am realizat. Mai ales cînd cineva le asociază cu chestii de natură politică. Acum îmi explic de către cine-a fost accesată însemnarea asta de-acu’ o sută de ani…

Prin urmare, Meştere Manole, fă bine şi scoate poza mea de pe fundalul ziarului tău online de căcat, da? Iar data viitoare, poate ceri frumos voie. Că s-ar putea chiar să-ţi dau voie să foloseşti o poză de-a mea.

Later edit

L-am găsit pe omuleţul în cauză, pe numele său Ioan Manole, pe Facebook. I-am trimis un mesaj scurt („Amice, te rog să iei măsuri”), însoţit de un link la această însemnare. La scurt timp am primit următorul răspuns, care denotă nu doar o precară cunoaştere a limbii române (a se vedea alternanţa schizofrenică între pluralul de politeţe şi tutuirea grobiană), ci şi nişte maniere peştericole, adică de om al cavernelor.

Domnule,

Scuze, eu credeam ca este un “bun universal” si ca nu fac nici-un rau daca folosesc aceste carti, acel petic de biblioteca, ca fundal, ca décor de blog. Nu am vazut, in graba mea, semnatura sau persoana de contact. In maximum trei zile, cand se intoarce editorul meu din vacanta, le voi scoate, dar eu cred ca, asa, daca imi permiti sa emit judecati de valoare, va cer voie evident, nu considerati ca fotografia dv. a suferit redimensionari multiple si ca a devenit altceva?

Biblioteca mea de la tara contine peste 25.ooo de titluri, m-am grabit, puteam sa fac nu una ci 100 de poze fara ca dv. sa fiti ranit atat de adanc.

Sa fiti calm si sanatos dar sa nu mai insultati ca un borfas analfabet ca nu va face cinste si nici nu va permit, oricine ati fi, asta asa ca sa va raspund cu aceeasi moneda la aroganta dv. imbibata in alcool de suman.

Pentru ca santeti un om respectabil eu ofer admiratie, dar pentru insulta nu pot sa ofer decat fraze mai nervoase, care fug din imperiul luciditatii colocviale.

Zile frumoase si ganduri limpezi.

De unde pînă unde atunci cînd iei o imagine de pe net şi o alterezi după cum ţi-e voia, se cheama ca poti s-o publici fara citarea sursei? Scrie cumva pe imaginea mea c-ar fi cu licenţă Creative Commons nediscriminată? Am încărcat-o oare pe post de free stock?„Bun universal”? Şi mai ai şi tupeu să zici că o să scoţi imaginea în „maximum trei zile”? Dacă pînă mîine, imaginea mea nu dispare de-acolo, am să îi contactez providerul. Of course, prin intermediul avocatului meu 🙂

0,4%

Faptele: Biserica Ortodoxă Română primește 0,4% din bugetul statului. Pentru comparaţie, bugetul Culturii e de 0,19%. Mai mult, chiar și Curtea de Conturi a României atrăgea atenția că, din fondul de urgență al Secretariatului de Stat al Guvernului se alocă bani pentru construcția de biserici fără o justificare suficientă. La aceste sume de la guvern se adaugă banii de la primăriile de localități și sectoare, care finanțează construcția și renovarea de biserici cu milioane de euro. Numai pentru Catedrala Mânturii Neamului, contribuţia administraţiilor locale din București la ridicarea edificiului a fost de 25 milioane de lei, bani ce provin în cea mai mare parte din taxele şi impozitele plătite de bucureşteni. Ca orice persoană juridică, Patriarhia Română și-a înregistrat datele financiare la ministerul de Finanțe. Conform acestor cifre, Patriarhia Română (Administraţia Patriarhală) a realizat un profit net de aproape 28 milioane de lei, la venituri totale de peste 87 de milioane de lei, scria Capital, anul trecut. Acum, bugetul Secretariatului General al Guvernului a fost adoptat cu două amendamente. Primul prevede alocarea a 5 milioane de lei pentru Culte. Un alt amendament, care a trecut la iniţiativa Puterii, a fost alocarea unui milion de lei pentru studiul de fezabilitate la centura Slatinei. Opoziţia a fost de acord cu majorarea bugetului alocat Cultelor – departament aflat în subordinea Secretariatului General al Guvernului.

Explicaţia: Altfel spus, noi, ateii, nu sîntem deloc reprezentaţi în Parlament. Nici de putere, nici de opoziţie. În schimb, şi noi, ateii, plătim în egală măsură impozite. Din care căcaţii ăştia din parlament dau bani popimii şi proiectelor faraonice gen catedrala pulii calului. Bisericii Ortodoxe Române, care realizează PROFIT.

…Şi întrebarea: Cu ce drept fac parlamentarii chestia asta? Dar dacă eu NU vreau ca o parte, oricît ar fi ea de mică, din banii mei de impozite să meargă acolo? Aştept soluţii (în afară de aia cu greva fiscală, aia a fost prima care mi-a venit în minte, dar nu-i fezabilă) sau măcar sugestii. Şi consemnez că mi se pare nu scandalos, ci de-a dreptul sfidător.

Pornind de la (încă) o mîrlănie

Totul a pornit de la articolul acesta. O elucubraţie marca Cornel Secu (da, am observat cacofonia, dar în cazul respectivului nu-mi provoacă absolut deloc remuşcări). O nouă elucubraţie, căci individul în cauză nu e la prima abatere de gen. Mai trebuie oare să vă amintesc de anterioarele scurgeri de pixeli ale lui Cornel Secu, sub acelaşi generic? Răsfoţi arhiva Helion, fie el online sau pe hîrtie. Şi aduceţi-vă aminte cum am fost numiţi eu şi Michael Haulică (în repetate rînduri), ce epitete au avut de auzit Aron Biro şi Adrian Crăciun fiindcă şi-au permis să strîmbe din nas la un articol publicat în Helion, cum i-a calificat pe Bebe şi Nicu, sau pe Cristi Teodorescu, Ovidiu Bufnilă, Victor Martin şi atîţia alţii. La momentele respectiv, nici Marian Truţă, nici Eugen Lenghel – şi nimeni din SF-ul românesc, de altfel – nu au protestat cîtuşi de puţin. Cornel Secu era ok pe-atunci, era frecventabil, era bun fiindcă îi înjura doar pe Haulică şi Ursu şi pe ceilalţi flaşnetari, care, nu-i aşa, erau duşmanii de moarte ai suflării româneşti sefistice. Era ok Maître fiindcă publica volumele unora şi altora, fiindcă plătea cazarea şi mesele la sindrofiile timişorene şi mai aducea şi din coniacu’ ăla bun de casă al lui. Bonus, îi înjura pe Haulică şi Ursu, nu?

Articolul lui Mike din Galileo Online spune ceea ce aş fi avut şi eu de spus, aşa că n-am să mai repet. Am să consemnez doar, cu satisfacţie, că, în sfîrşit, s-au trezit la realitate şi Marian Truţă, şi Eugen Lenghel. Şi, mai de vreo săptămînă încoace, ne-a confirmat şi Hegemonul Haidamac că da, am avut dreptate: dacă te-njură Secu, sigur faci ceva bine.

Şi totuşi, măcar un pic am să mă repet: Maître, mi-e milă de tine. Aşa cum ţi-am mai spus, îmbătrîneşti urît.

O lectură obligatorie

„Mă plictisește plătirea unor polițe vechi, inventate sau nu (după spălarea rufelor în public chiar nu mai contează asta) prin articole așa-zis critice ale unor ipochimeni care în afară de faptul că nu cunosc limba română scrisă (pe-aia citit-vorbit o știu, pentru că citita o scriu alții, iar în cazul vorbitei nu se văd virgulele puse între subiect și predicat) sau că au niște prieteni pe care vor neapărat să-i servească şi care nu prea au alte talente de arătat.
Mă plictisește ipocrizia celor care dau mîna cu tine după-amiaza, apoi, la miez de noapte, își pun pe ei cămașa Nickname și te terfelesc cu orice ocazie. Cu „mînie proletară“, desigur.
Mă plictisește traiul în kibbutzuri sefiste în care fiecare pune la comun partea micii lui ticăloșii, că de aia bună și constructivă oricum nu-l întrebă nimeni.
Mă plictisește mai ales autismul acestor kibbutzuri, izolarea lor, împărțirea lumii în „noi“ și „ceilalți“, chiar dacă nici „noi“ nu înseamnă chiar „noi“, și se împarte și el la rîndul său.
Mă plictisește lecția de condus afaceri oferită gratis de cineva care tocmai a intrat în insolvență. Chiar dacă știu că la noi insolvență = țeapă legalizată. Sau poate tocmai de aceea.
Mă plictiseșe referința peiorativă, întotdeauna peiorativă, la editurile de apartament. Mai ales atunci cînd vine de la cineva care își conduce editura din alt apartament.”

Michael Haulică – Odă plictiselii

Continuarea aici. Un text care ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toată suflarea sefistă de la noi. Că prea s-au înmulţit ăia care se pricep la sefe. Băi, leprelor pricepute! La voi mă refer! Citiţi şi băgaţi la cap. Şi, în rest, rămîne cum am stabilit… Da, exact ca în bancul ăla!

Eurocoane, eurovizioane şi o dilemă

Nu, chiar nu mă excită ideea premiilor ăstora, aşa cum nu mă mai entuziasmez, de cînd m-am făcut mare, la eurovizioane. Aceleaşi negocieri de culise, aceleaşi quid pro quo-uri mercantile… Pentru ce? La ce bun? Chiar nu-mi arde la ora asta să cheltuiesc o căruţă de bani (cum a păţit George Lazăr anul trecut) ca să mă duc la Stockholm ca să mă ciondănesc pentru nişte premii care, la o adică, nu vor creşte nici măcar cu un leuţ vînzările editurii. Sînt nişte premii ale fandomului european, iar părerea mea despre fandom ca entitate organizată (nu ca sumă de individualităţi, atenţie!) e bine cunoscută. Şi-atunci? De ce mă stresez?

Din aceleaşi motive pentru care anul trecut am scris postările care-au indignat toată floarea cea vestită a seresefefimii de frunte. Da, alea cu SRSFF-ul mirosind nasol. Am greşit atunci, din dorinţa de a atrage cît mai strident atenţia, şi am ilustrat slova scrisă cu un căcat, ceea ce a distras atenţia de la idee. Mi-am cerut scuze pentru afişarea dejecţiei şi îmi pun cenuşă în cap, aici, de faţă cu toţi. Dar ideile enunţate atunci rămîn, iată, la fel de valabile. Iar practicile se perpetuează. De ce, aşadar, nu-mi bag piciorul în toată tărăşenia şi nu-mi văd de cărţile pe care ar trebui să le fac?

Poate fiindcă îmi pasă de cum ne văd ăia de-afară, la care sper încă să ajungem într-o zi şi altfel decît în calitate de gaşcă veselă care împarte pălinci şi coniace. Poate fiindcă societatea asta a voastră are în siglă litera R, ceea ce mă îndreptăţeşte, în calitate de purtător de cetăţenie română, să îmi pese de cum ne reprezentaţi. Poate fiindcă, dacă membrii voştri nefondatori nu au curajul să pună nişte întrebări, eu, din afară, n-am chiar nici o apăsare în a le rosti loud and clear. Şi n-ai decît, dragul meu, să notezi şi această însemnare şi să o pui ca probă la dosarul de calomnie pe care mi-l pregăteşte avocata ta! Iar tu, alălalt – sau acelaşi? – ce-ai să faci? ai să-mi trimiţi iar garda financiară la firmele pe care le-am închis acum patru ani?

OK, am înţeles, cine merge acolo votează. Nu mă duc, nu votez, iar cine nu votează, la fel ca în politică, n-are drept la cuvînt. De-aia nu scriu despre asta pe Galileo Online, de-aia n-am făcut comentarii la lista nominalizărilor pe care am publicat-o acolo. Aici însă e blogul meu, moşia mea, şi pot să mă minunez de ce-mi trece mie prin cap. Aşa că o să-mi exprim curiozităţile.

Ce mă miră, în primul rînd, e „transparenţa” perfect democratică cu care s-au făcut anul ăsta propunerile. Au tăcut băieţii cei deştepţi şi fondatori care ne poartă numele poporului în lume şi-au făcut. Ce democraţie, nene? Eş’ copil? Ce sondaje, fie ele şi intrasocietare…? Ce consultare publică? Doar ca să iasă iar scandal? Doar ca să-şi pună iar vreun Mugur Cornilă IP-urile multiple în funcţiune? Sau să vină iar Liviu Radu cu propuneri dintre ăia de-l publică? Nu, dom’le! Ne-am strîns la o berică, am pus pe hîrtie o listă de posibilităţi, am tăiat de pe ea tot ce avea legătură, oricît de vag, cu ăilalţi, şi-am trimis-o ălora de ţin socoteala propunerilor.

Că pe lista asta nu se regăseşte nici din întîmplare vreun nume de anul trecut, ca să arătăm şi noi consecvenţă şi să-i convingem pe ăia de-or să voteze că noi chiar credem în oamenii propuşi, nu doar mai bifăm o acţiune, ca să avem cu ce ne lăuda în prefaţa viitoarei antologii… Că George Lazăr, deşi are acum un roman tradus în engleză, nici n-a mirosit lista, deşi acum avea poate o şansă reală (dar anul trecut a călcat pe bec şi-a vorbit prea sincer, aşa că harşt cu el, jos de pe listă!)… Că Oliviu Crâznic sau Adi Buzdugan, cum nu scriu sefe de-ăla hard ca o stîncă, nu trebuie încurajaţi, e limpede… La reviste zicem de Helion, da’ ăla tipărit sau ăla online? Că Helionu’ tipărit a avut anul trecut doar o apariţie sau două (nu cele mai bune ale fanzinului eluziv de pe malu’ begos) şi, din cîte ştiu eu, la premiile astea internaţionale e nevoie de trei astfel de apariţii? Detalii! Tre’ să-l recompensăm pe Maître, că uite cum dă cu barda-n guşteru’ fără coadă şi în flaşnetarii lui! Că Dan Pavelescu şi-a mai înscris anu’ trecut în portofoliu nişte autori mari? So what? A fost nominalizat doi ani la rînd, n-a luat, adio! Altul la rînd! A, da, la capitolul fanzine: să-l punem pe Sagy cu Gazeta lui, că tot a publicat UN număr în 2010… Şi cu ocazia asta îi închidem şi gura, că prea era revoltat cînd cu Premiile Hobana, în loc să zică mersi că i-am făcut onoarea acceptării în măreaţa noastră societate… La edituri, Millennium n-are ce căuta, fiindcă a publicat anul trecut doar vreo cinci-şase cărţi cu autori români. Bastionu’, futu-i, n-a mai scos nimic, sau mai nimic, aşa că nu-i putem nominaliza. Başca mai e şi în lichidare. Ştiţi ce? O să-l punem pe vultur, că şi el e drăguţ şi ne pune sigla pe cărţi, chit că noi nu mişcăm un deget ca să îl ajutăm. Nu-i bai că n-are difuzare, nu-i bai că nici măcar noi nu-i putem pune la dispoziţie un amărît de stand de şase metri pătraţi la vreun tîrg (că şi-aşa n-ar avea destule exemplare să-l umple). Iar la anul vom vota Nemira, că în sfîrşit i-a convins Marian să publice şi un român. Iar la capitolul „promotori” pe cine vom propune, oare? Cin’ să fie, cin’ să fie? Şi pentru care fapte?

Mda, foarte interesante nominalizările româneşti la Eurocon. Mai ales aia pentru website… un site croat. Noi n-avem? Sau am devenit cu toţii cititori de limbă croată? Asta e o parte a tîrgului? Noi vă propunem la o secţiune, voi ne daţi votul vostru la alta? Sau o fi plata pentru vreun vot de anul trecut? Şi, desigur, iar nu ştim cine-i cel propus pentru încurajare… Asta e cea mai mare curiozitate a mea. Să fie micul mîncător de morcovi, sau ăla de-aruncă computerul cu boxe după el? By the way, încurajata de anul trecut ce mai face? Ce-a mai publicat? Cine-a mai scris despre ea? Aaaa, nimic? Nimeni? N-a citit nimeni dintre criticii cu greutate cărămidoiul ei de la Humanitas? Nici măcar Horia Gârbea? Ciudat, foarte ciudat…

Ce-aţi citit pînă acum sînt supoziţii. Ficţiune, dacă vreţi. Pamflet, haha, ca să folosesc un cuvînt drag altora. Dar hai să fim serioşi şi să judecăm limpede. Chiar aşa, cum s-au hotărît nominalizările? Aţi întrebat-o pe Vero ce propuneri are ea? Dar pe Sebastian A. Corn? Dar pe Claudiu Stătescu? Dar pe Liviu Radu? Dar Pavelescu, a avut vreun cuvînt de spus? Dar tu, Feri (care pot să pun pariu că vei veni şi vei da explicaţii)? Dar pe Bebe l-aţi întrebat? Sau pe Antuza? Sînt o mulţime de oameni în societatea asta pe care îi stimez mult şi care pot să pun pariu că n-au avut nici un cuvînt de spus. Mă întreb de ce-i mai ţineţi? Doar pentru capitalul de imagine pe care vi-l aduc? Mi-e teamă că da. Şi-i compătimesc în cazul ăsta.

S-a schimbat conducerea la SRSFF, dar am impresia că s-a schimbat prea tîrziu pentru a se mai interveni cu un dram de bun simţ în chestiunea asta… Iar tăcerea din ultimele două zile a noilor aleşi, care n-au zis nici un cuvinţel despre nominalizările astea, nu-mi prevesteşte nimic bun. Doar Torrancele de serviciu a publicat nominalizările, dintre societari. Torrancele, de care conducerea SRSFF actuală nu ştie cum să se distanţeze mai rapid, cel puţin în relaţiile pe care le are cu ăia din afară care îndrăznesc să pună întrebări. Aşa că îi îndemn pe Eugen, Marian şi Cristi, cît se poate de serios, să ne dea un semn şi nouă, outsiderilor, despre părerile lor. Nu de alta, dar iar bate-un vînt care seamănă cu ăla de anul trecut dinspre societate…

PS: Dacă aveţi opinii în chestiune, v-aş ruga să le exprimaţi aici (nu pe Galileo), dar în limitele bunului-simţ.

Salată de chestii de citit şi reflectat

Cum ştiţi care mi-e părerea despre modestie, o să încep cu interviul pe care mi l-a luat Lucian Vasile Szabo (deşi dacă ar fi să ne luăm după ce scrie acolo, mi-am pus singur întrebările) via e-mail, interviu în care prietenul nostru timişorean mi-a ridicat la fileu destule mingi. Mi-a făcut mare plăcere să răspund la întrebările lui despre oameni, locuri şi lucruri ce-mi sînt dragi. Interviul îl puteţi citi integral aici, mai jos aveţi doar prima întrebare (din vreo douăzeci):

Conduci o editură, Millennium Books, destul de activă în ultimul timp. Cum faci?

Nu-i greu deloc, dat fiind că fac ceea ce-mi place şi am alături de mine nişte oameni competenţi, pe Mike Haulică, Ona Frantz şi Vlad-Mihai Botta. De fapt, cred că secretul succesului în calitate de editor nu constă în cine ştie ce cunoştinţe sau reţete oculte, ci în capacitatea cuiva de a se înconjura de oameni pricepuţi, fiecare, pe felia de care se ocupă. Dacă reuşeşti să convingi asemenea oameni să te urmeze, dacă reuşeşti să-i ţii aproape şi cît mai mulţumiţi cu putinţă, dacă le dai ascultare… n-ai cum să nu o scoţi la capăt.

Eram categoric mai senin cînd am dat răspunsurile la interviul cu pricina. Şi încă nu-şi revărsase maître Secu dejecţiile în acelaşi număr al revistei cu pricina. Poate că dacă ştiam aş fi refuzat să îmi văd numele acolo. Cu tot respectul pe care-l port lui Lucian Vasile Szabo. Cu toată stima pe care i-am purtat-o lui Cornel Secu şi la care încă refuz să renunţ cu totul.

Între timp, am mai aflat şi eu una-alta despre nişte oameni, aşa cum a aflat şi Mike, care a ales să-şi exprime public lehamitea şi scîrba faţă de nişte atitudini şi acţiuni lipsite de finalitate, pînă la urmă. Cum sînt toate acţiunile unor oameni ca aceia despre care vorbeşte aici:

Începusem însemnarea asta în urmă cu cîteva zile, vrînd să dau un răspuns cuiva, pentru că eram în măsură să-l dau, deși omul nu mie îmi pusese întrebarea.

Încercam să ignor amenințarea din același mail în care punea întrebarea (cam arogantă totuși). N-am mai fost amenințat de mult. Se pare că există oameni care trec la amenințări atunci cînd nu-i bagi în seamă suficient (cel puțin nu atît de mult pe cît cred ei că li se cuvine). Amenințări cu tribunale, cu… Bine, sînt de tot rîsul amenințările, motivele mai ales.

La asta am ajuns? La ameninţări cu dat în judecată? Ei bine, da. Şi la chestii şi mai nasoale, despre care n-am să vorbesc aici. Că mi-e prea greaţă.

Greaţă îi era şi lui Adrian Crăciun acum cîteva zile cînd a postat pe Facebook o reflecţie pe care am să îmi permit să o citez integral, că nu toată lumea şi-a făcut cont acolo şi n-am idee dacă un simplu link ar fi de-ajuns:

Am aflat azi nişte chestii care mi-au creat o stare coplesitoare de greaţă, de scîrbă… Cam aşa m-am simţit acum vreo 20 de ani, la prima mineriadă (e drept, nu la fel de copleşitoare ca atunci, dar cam de aceeaşi speţă). Are şi SF-ul românesc miliţienii, minerii, securiştii şi mai ales bigoţii lui. Nu-s mulţi, dar ce negri-s în cerul gurii, şi ce bine mulează „promovarea SF-ului românesc” pe scîrboşeniile ce le vorbesc, plănuiesc şi înfăptuiesc… Să borîm împreună, tovarăşi!

O să co-borîm, vorba Maicului. Cam da. După care am să beau un ceai verde cu lămîie să-mi treacă greaţa. Şi o să-mi văd mai departe de treabă. E ultima oară cînd îi mai pomenesc pe ăştia care mi-au scos din pepeni prietenii. Să se scuipe între ei, dacă n-au ceva mai bun de făcut, pînă le seacă glandele salivare. Cîinii latră, ursul trece. Şi se opreşte doar cît să se pişe pe gardul de dincolo de care latră ăia, scoşi din minţi că nu au cum să îl atingă.

Iar noi… Noi avem cărţi de făcut! În interviu am pomenit doar o parte mică dintre proiectele în care ne-am angajat deja. Mîine, dacă sînteţi cuminţi, o să ridic un colţ al draperiei şi-am să vă îngădui o privire indiscretă spre mesele noastre de lucru.

Cică interviu

Asta mi s-a spus că va fi. Ce-a ieşit puteţi citi aici, în Adevărul de seară ediţia de Satu Mare.

Generalităţi, banalităţi, interpretări după ureche, lipsă totală de documentare anterioară, citate lipsite de acurateţe şi incomplete, nimic care ar putea supăra sau deranja pe cineva, nimic concret. O varză căldicea, fără pic de gust sau aromă, ca un hamburgher de carton de la MacDonald’s. Informaţii pe care le poate citi oricine în secţiunea biografică a blogului. Chiar mă întreb de ce s-a mai deranjat omul să mă caute.

…Deşi „interviul” a durat cam o oră. Deşi i-am vorbit omului de cărţi, pe îndelete, cu nume, cu autori. Deşi i-am spus cu lux de amănunte despre ceea ce înseamnă să fii editor în ziua de azi, deşi i-am povestit  care-s direcţiile pe care le urmăreşte Millennium, deşi i-am spus ce cred despre felurite lucruri, i-am notat chiar pe hîrtie nume de autori şi titluri. Deşi am fost spurcat la gură, cum mă pricep să fiu, deşi n-am cruţat pe nimeni, că nu-mi stă în fire să-mi pun frîu la gură. Deşi mi-a promis că voi vedea textul înainte de publicare (dacă vedeam ce-a ieşit, nu-i lăsam să publice) şi nici pînă acum n-a mai dat vreun semn.

Cam aşa se face presă în ziua de azi. După ureche. Din pix, la plezneală. Mi-e lehamite. Cică „Adevărul”… Mă laşi, nene?

PS: Mîine e joi, aşa că vom avea iar un pui de concurs cu aromă steampunk… Şi nu uitaţi, licitaţia de mai jos continuă!

Impozitaţi activitatea cultelor religioase!

Eu plătesc impozite. Tu plăteşti impozite. De ce nu plăteşte impozite nici unul dintre cultele religioase din România?

In aceasta perioada, institutiile statului cauta solutii viabile pentru depasirea crizei finaciare. Masurile de austeritate afecteaza intreaga Romanie, totusi cultele continua sa beneficieze de exceptii fiscale importante si nejustificate. Va propunem adoptarea unor masuri ce vor contribui semnificativ la depasirea crizei finaciare actuale: taxarea cultelor si restrictionarea finantarii lor de catre stat.

In momentul de fata, cultele ofera multe tipuri de servicii, toate scutite de taxe si impozite, in timp ce serviciile medicale au fost drastic diferentiate, introducandu-se plata pentru consultatiile medicale care depasesc planul lunar al medicilor de familie. Serviciile oferite de culte sunt numeroase si diverse, depasind cu mult oficierea regulata a slujbei: se oficiaza botezuri, nunti, inmormantari, pomeniri, binecuvantari, rugaciuni speciale etc., pentru care se percep sume diverse, nefiscalizate. Pe langa acestea, cultele detin monopolul comertului cu obiecte de cult si au activitati economice, cum ar fi cele legate de turismul ecumenic, din care obtin castiguri importante, pe care statul roman ar trebui sa le impoziteze, asa cum procedeaza in cazul castigurilor similare ale firmelor private.

Pentru ca masura sa fie eficienta, serviciile oferite de culte ar trebui sa fie inregistrate corect. Adesea, clericii si personalul auxiliar utilizat de culte nu ofera chitante pentru sumele incasate in urma serviciilor prestate sau ofera chitante doar pentru o parte din suma, banii ajungand astfel in economia subterana. Monitorizarea acestor practici si taxarea acestor venituri ar imbunatati situatia bugetului national.

O alta masura este aceea legata de taxarea imobiliara. Cultele detin un numar mare de cladiri si terenuri, care nu sunt impozitate in vreun fel, fara a se face distinctia intre cladirile destinate oficierii cultului si cele cu alte destinatie, care ar trebui, de drept, impozitate pe aceleasi principii aplicate proprietatilor cu destinatii similare – chioscuri comerciale, pensiuni, locuinte ale personalului. In fapt, nu exista reglementari clare legate de nevoile de practica de cult ale comunitatilor carora li se adreseaza acestea. Cultele achizitioneaza adesea terenuri si construiesc imobile, decizia in acest sens nefiind limitata in vreun fel, desi de multe ori sunt implicate fonduri publice. Asa s-a ajuns ca in ultimii 15 ani, numai pentru cultul ortodox sa se construiasca o biserica la fiecare doua zile, Romania depasind astfel media de o biserica la mia de locuitori: exista peste 18.300 de lacase de cult crestin ortodox inregistrate oficial, dar numai 11.000 de cabinete ale medicilor de familie. O restrictionare a subventiilor si a donatiilor oferite de institutiile publice si companiile de stat, pe baza unor reglementari clare, combinata cu taxarea proprietatilor imobiliare ce depasesc limitele legiferate sau sunt folosite in activitati economice ar duce la normalizarea situatiei si ar contribui la imbunatatirea bugetului national.

Aceleasi reglementari trebuie sa se aplice si necesarului de personal, care, totodata, trebuie sa se supuna unor masuri nediscriminatorii fata de alti salariati bugetari. In timp ce recent s-au facut reduceri importante de personal in administratia de stat si se discuta public despre impozitarea oricaror tipuri de venituri, inclusiv a venitului minim garantat si a ajutorului de somaj, personalul cultelor nu a fost afectat in vreun fel, ba chiar urmeaza sa beneficieze de mariri salariale.

Acum, cand ne confruntam cu efectele crizei economice, dramuirea banilor publici destinati cultelor, combinata cu impozitarea corecta a serviciilor oferite de acestea si a proprietatilor detinute, pot aduce fonduri importante la bugetul de stat, atat de necesare pentru iesirea din criza. Data fiind importanta acestor fonduri, solicitam includerea acestor propuneri in dezbaterile publice lansate pe marginea modificarii Codului fiscal.

Asociaţia Secular-Umanistă a adresat această scrisoare deschisă factorilor de decizie din România şi a iniţiat o petiţie pentru reglementarea acestei situaţii. O puteţi semna aici. Dacă pînă şi hobby-urile noastre sînt impozitate, de ce n-ar fi şi cel ale credincioşilor?

Liber la comentarii. Trollii fundamentalişti sînt rugaţi să se abţină.

Talk of the Town: la ce bun o asociaţie a profesioniştilor din F & SF?

A scris despre asta Michael în rubrica sa din Observator în ultimele două articole, accesibile aici şi aici. Un citat:

Poveştile astea cu asociaţiile ţin pagina întîi o vreme (e doar o metaforă, evident, pentru că nu avem presă pe care s-o intereseze aşa ceva, doar o revistă, două – care se vor, în primul rînd, literare – şi cîteva bloguri), apoi, cu timpul, se pleoştesc. Mai tresar din cînd în cînd, atunci cînd asociaţia respectivă dă nişte premii, organizează o întîlnire – simpozion, cenaclu etc. În rest, toate energiile – pozitive şi negative – care însoţesc „facerea“ se domolesc. La urma urmei, aşa e şi normal, numai că, uneori, stai şi te întrebi: dar de ce-au făcut ei asociaţia asta? Cui foloseşte? La ce foloseşte? Pentru cei implicaţi, bineînţeles că totul are un sens. Chiar dacă acesta e că treburile asociaţiei îi ţin pe ei (pe membrii activi) ocupaţi şi le dă senzaţia că sînt importanţi.

Am făcut eu însumi o sumedenie de observaţii în această privinţă, acum un an şi ceva, cînd înfiinţarea SRSFF era hot news şi mi s-a dat peste mestecătoare – la modul figurativ, desigur – şi-am fost acuzat că vreau o organizaţie elitistă. Însemnarea de 1 aprilie de anul acesta s-a vrut a fi doar în parte o glumă. Speram că va fi un îndemn la acţiune pentru oamenii cu capul pe umeri din SRSFF, dar în afara unor aplauze anemice n-am trezit nici o reacţie. Păcat.

Păcat, fiindcă o asociaţie a oamenilor care PRODUC literatura F&SF (prin opoziţie cu cei care doar o CONSUMĂ) ar putea fi utilă, după cum o dovedeşte acest articol al lui Cory Doctorow despre Comisia de Litigii a SFWA:

Many people ask what the point of SFWA is; I’m guilty of wondering this at times myself. But here is something that SFWA does really well: back up individual writers with the collective might of the organization and the tenacity of its volunteers.

Nouă însă ne place să ne plîngem că lucrurile nu merg bine, că n-avem bani, că n-a fost timp destul pentru a face ceva, ne place să arătăm cu degetul, să găsim vinovaţi şi să tragem la răspundere, dar nici în ruptul capului n-am pune mînă de la mînă ca să facem ceva palpabil. Iar dacă se găseşte vreunul mai cu moţ care să facă un lucru concret, îi dăm în cap scurt şi concis. C-aşa-i obiceiul, din moşi-strămoşi. Mentalitatea de victime ne caracterizează.

Încă un lucru: n-am da declaraţiile pompoase şi adunările festive pentru nimic în lume. Exemplu: se împlineşte un an de la reînfiinţarea cenaclului bucureştean Prospectart. Anunţuri în patru zări, reuniune extraordinară etc. N-am nimic cu Prospectart, bravo lor că se adună, bravo lor că discută despre F&SF. Dar aş vrea să văd ceva concret, ceva ce poate fi pipăit şi urlat: este! Fie-mi îngăduită o întrebare: în afară de excelentele relatări despre cenaclu ale lui Dănuţ Ungureanu şi a unor întîlniri post-cenaclu în jurul unor beri (care îşi au farmecul lor de netăgăduit, sînt cel dintîi care o admite), cenaclul ăsta a produs ceva concret în ultimul an? A scos o antologie, un fanzin, a organizat vreo convenţie, a ajutat vreun debutant să se „înfigă” într-o editură? Nu? Şi-atunci… la ce foloseşte? Căci întîlniri la bere se pot organiza şi în lipsa unui cenaclu, povestiri se pot citi  în grup printr-o simplă publicare pe net într-un forum de persoane interesate (a se vedea AtelierKult), iar Dănuţ îşi poate folosi vîna umoristică şi-n texte pur literare. Poate mă lămureşte cineva…

Current soundtrack: Brian Tyler – Summon the Worms

În chestiunea nuanţei maronii a SRSFF (episodu' trei)

Se pare că nu sînt singurul căruia îi pute SRSFF. Mircea Pricăjan s-a retras aseară din organizaţie. Scrie Mircea azi-dimineaţă într-un comentariu la însemnarea de mai jos:

ca simplă informaţie, vă anunţ că m-am retras din SRSFF. decizie amânată deja prea mult. atât, fără inflamări suplimentare. ne vedem mai departe de treabă. am impresia că suntem mai uniţi atunci când nu ne strângem sub un stindard – pe care, fie vorba între noi, doar la luptă ştim să-l purtăm. păcat.

La nici treizeci de minute de la momentul în care Mircea şi-a anunţat intenţia de a părăsi SRSFF printr-un mail politicos adresat tuturor membrilor societăţii, numele său a dispărut din lista membrilor afişată pe site. Fără măcar un „mulţumim pentru activitate”, fără nici cea mai mică încercare de a-l convinge să rămînă, fără un telefon de „la revedere” sau măcar „ura şi la gară”. Altfel au stat lucrurile cînd maşinăria de propagandă bujoldiană încerca să îl convingă pe Mircea să se înscrie în SRSFF. Telefoane lungi şi vorbe mieroase, promisiuni de fapte măreţe… Şi cazul racolării lui Mircea n-a fost unul singular. Au fost destule încercări de seducţie similare, unele reuşite (din lehamitea de a tot primi telefoane, probabil), altele nu. Despre felul în care SRSFF a atins astronomica sumă de 30 de membri s-ar putea scrie savuroase opuri.

Tacit a dispărut şi linkul de pe site către blogul lui Michael Haulică. Era pe cînd nu s-a văzut, azi nu-l vedem şi nici nu e. Michael e bun de scos în faţă şi de premiat, dar nu-i îndeajuns de bun pentru a beneficia de un loc în blogroll-ul societăţii. Şi Tuşa Vero e bună de semnat condica în calitate de membru, dar nu-i demnă ca blogul ei să figureze printre cele afişate pe site. Scrie Vero:

În calitate de membră în sus-numita asociaţie, am cerut o mână de ajutor, sub forma unui link către povestea interactivă pe care m-am apucat să o scriu pe un blog – bineînţeles, dacă realizatorii site-ului asociaţiei sunt de părere că merită să pună link-ul respectiv. Am rugat 2 persoane; una nici măcar nu mi-a răspuns, iar răspunsul primit de la cealaltă, pe data de 24 ianuarie, sună astfel: “Am aruncat o privire pe site si mi s-a parut o idee excelenta. Lasa-mi un pic de timp, am sa caut o solutie ca sa asezam un link spre initiativa ta.” Ei bine, se pare că e o soluţie al naibii de greu de găsit, fiindcă “picul de timp” va fi în curând egal cu 3 luni…

Cu toate acestea, Mircea Pricăjan a putut fi scos din listă în doi timpi şi trei mişcări. Ce deducem de aici? Că nu-i chiar aşa de greu de accesat site-ul SRSFF pentru modificări şi deci amînarea punerii unui link solicitat de Vero Mircea nu necesită cine ştie ce cunoştinţe într-ale programării, ci s-a datorat pur şi simplu indolenţei.

Deocamdată, SRSFF tace în legătură cu însemnările mele. Numărul de vizite pe acest blog a crescut semnificativ, deci ştiu că mesajele mele au ajuns unde trebuie, că aceia care aş vrea să le citească mă citesc. Şi fierb în suc propriu. Mai răbufneşte furia cîte unui membru (fondator sau ba) şi după aia îi pare rău (sau ba). Dar n-avem o poziţie oficială. Sau măcar oficioasă. O aştept în continuare cu interes. Aşa cum aştept cu interes următoarele demisii din SRSFF.

„Legitimând valori şi coagulând elite. Restabilind comunicarea şi dialogul, creând solidaritatea.” Aşa scrie în manifestul Societăţii. Unde e comunicarea? Unde e solidaritatea? Care valori? Care elite?

În dreapta acestei însemnări aveţi un sondaj. Un sondaj oarecare, pe un blog oarecare. Sînt curios să văd ce părere aveţi. Voi, cititorii de SF, membri sau nu ai SRSFF-ului. Aveţi o săptămînă la dispoziţie pentru a răspunde. Sînt curios dacă SRSFF-ul îşi va mobiliza şi în acest caz membrii pentru a vota de patru ori, de pe calculatoare diferite.

Off-topic: Dacă vă arde de niţică distracţie, citiţi povestea Laurei. E fun!

PS: Apropo de sondaje… Pe site-ul SRSFF tronează de luni bune un sondaj privind oportunitatea oferirii gratuite a antologiei Alte ţărmuri. La un moment dat, răspunsul „Un gest de prost gust, sper sa nu se mai repete” era pe locul secund, cu vreo 30 de voturi. Acum au mai rămas exact cinci voturi pentru această opţiune. O fi existînd o modalitate de răzgîndire? Poate mă învaţă şi pe mine cineva. Poate mă învaţă „ăia de la SRSFF”  (folosesc dinadins această sintagmă care l-a deranjat cu asupra de măsură pe Dănuţ, poate-poate o reacţiona şi de data asta) care, după cum ne amintea Michael ieri, se pricep la răzgîndiri

Current soundtrack: A-Ha – Crying in the Rain

În chestiunea nuanţei maronii a SRSFF (episodu’ trei)

Se pare că nu sînt singurul căruia îi pute SRSFF. Mircea Pricăjan s-a retras aseară din organizaţie. Scrie Mircea azi-dimineaţă într-un comentariu la însemnarea de mai jos:

ca simplă informaţie, vă anunţ că m-am retras din SRSFF. decizie amânată deja prea mult. atât, fără inflamări suplimentare. ne vedem mai departe de treabă. am impresia că suntem mai uniţi atunci când nu ne strângem sub un stindard – pe care, fie vorba între noi, doar la luptă ştim să-l purtăm. păcat.

La nici treizeci de minute de la momentul în care Mircea şi-a anunţat intenţia de a părăsi SRSFF printr-un mail politicos adresat tuturor membrilor societăţii, numele său a dispărut din lista membrilor afişată pe site. Fără măcar un „mulţumim pentru activitate”, fără nici cea mai mică încercare de a-l convinge să rămînă, fără un telefon de „la revedere” sau măcar „ura şi la gară”. Altfel au stat lucrurile cînd maşinăria de propagandă bujoldiană încerca să îl convingă pe Mircea să se înscrie în SRSFF. Telefoane lungi şi vorbe mieroase, promisiuni de fapte măreţe… Şi cazul racolării lui Mircea n-a fost unul singular. Au fost destule încercări de seducţie similare, unele reuşite (din lehamitea de a tot primi telefoane, probabil), altele nu. Despre felul în care SRSFF a atins astronomica sumă de 30 de membri s-ar putea scrie savuroase opuri.

Tacit a dispărut şi linkul de pe site către blogul lui Michael Haulică. Era pe cînd nu s-a văzut, azi nu-l vedem şi nici nu e. Michael e bun de scos în faţă şi de premiat, dar nu-i îndeajuns de bun pentru a beneficia de un loc în blogroll-ul societăţii. Şi Tuşa Vero e bună de semnat condica în calitate de membru, dar nu-i demnă ca blogul ei să figureze printre cele afişate pe site. Scrie Vero:

În calitate de membră în sus-numita asociaţie, am cerut o mână de ajutor, sub forma unui link către povestea interactivă pe care m-am apucat să o scriu pe un blog – bineînţeles, dacă realizatorii site-ului asociaţiei sunt de părere că merită să pună link-ul respectiv. Am rugat 2 persoane; una nici măcar nu mi-a răspuns, iar răspunsul primit de la cealaltă, pe data de 24 ianuarie, sună astfel: “Am aruncat o privire pe site si mi s-a parut o idee excelenta. Lasa-mi un pic de timp, am sa caut o solutie ca sa asezam un link spre initiativa ta.” Ei bine, se pare că e o soluţie al naibii de greu de găsit, fiindcă “picul de timp” va fi în curând egal cu 3 luni…

Cu toate acestea, Mircea Pricăjan a putut fi scos din listă în doi timpi şi trei mişcări. Ce deducem de aici? Că nu-i chiar aşa de greu de accesat site-ul SRSFF pentru modificări şi deci amînarea punerii unui link solicitat de Vero Mircea nu necesită cine ştie ce cunoştinţe într-ale programării, ci s-a datorat pur şi simplu indolenţei.

Deocamdată, SRSFF tace în legătură cu însemnările mele. Numărul de vizite pe acest blog a crescut semnificativ, deci ştiu că mesajele mele au ajuns unde trebuie, că aceia care aş vrea să le citească mă citesc. Şi fierb în suc propriu. Mai răbufneşte furia cîte unui membru (fondator sau ba) şi după aia îi pare rău (sau ba). Dar n-avem o poziţie oficială. Sau măcar oficioasă. O aştept în continuare cu interes. Aşa cum aştept cu interes următoarele demisii din SRSFF.

„Legitimând valori şi coagulând elite. Restabilind comunicarea şi dialogul, creând solidaritatea.” Aşa scrie în manifestul Societăţii. Unde e comunicarea? Unde e solidaritatea? Care valori? Care elite?

În dreapta acestei însemnări aveţi un sondaj. Un sondaj oarecare, pe un blog oarecare. Sînt curios să văd ce părere aveţi. Voi, cititorii de SF, membri sau nu ai SRSFF-ului. Aveţi o săptămînă la dispoziţie pentru a răspunde. Sînt curios dacă SRSFF-ul îşi va mobiliza şi în acest caz membrii pentru a vota de patru ori, de pe calculatoare diferite.

Off-topic: Dacă vă arde de niţică distracţie, citiţi povestea Laurei. E fun!

PS: Apropo de sondaje… Pe site-ul SRSFF tronează de luni bune un sondaj privind oportunitatea oferirii gratuite a antologiei Alte ţărmuri. La un moment dat, răspunsul „Un gest de prost gust, sper sa nu se mai repete” era pe locul secund, cu vreo 30 de voturi. Acum au mai rămas exact cinci voturi pentru această opţiune. O fi existînd o modalitate de răzgîndire? Poate mă învaţă şi pe mine cineva. Poate mă învaţă „ăia de la SRSFF”  (folosesc dinadins această sintagmă care l-a deranjat cu asupra de măsură pe Dănuţ, poate-poate o reacţiona şi de data asta) care, după cum ne amintea Michael ieri, se pricep la răzgîndiri

Current soundtrack: A-Ha – Crying in the Rain