Jean-Christophe Grangé: LOGODNICELE REICHULUI

LOGODNICELE REICHULUI (Les promises) e titlul celui de-al patrulea roman de Jean-Christophe Grangé pe care l-am tradus și care a apărut la Crime Scene Press zilele acestea, taman la timp pentru a putea fi achiziționat de la Bookfest-ul încheiat ieri. E cel de-al douăzeci și cincilea volum tradus de mine care vede lumina tiparului, cel de-al șaptelea pe care l-am tradus pentru Crime Scene Press și cea de-a opta carte tradusă din franceză care-mi ajunge în librării. E, în egală măsură, unul dintre cele mai masive volume la care am lucrat (688 pagini în volum, aproape 1200000 semne cu totul) și unul dintre cele mai complexe, ca intrigă și acțiune.

„Logodnicele Reichului” la Bookfest. Foto © Ștefana Ursu.

Grangé renunță, cu acest roman, la situarea contemporană a acțiunii și se îndreaptă spre un moment-cheie al istoriei secolului trecut: în bună măsură, cele întîmplate în roman se desfășoară în jurul datei izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939, la Berlin. Personajele sînt, de asemenea, atipice pentru scriitorul francez. Nu mai avem de-a face cu un polițist singuratic, un suflet torturat de greșelile trecutului, ambiguu moral și care acționează purtat de instincte, ci cu un trio pe cît de improbabil, pe-atît de memorabil: un ofițer SS supărat pe viață, o psihiatră ce-și îneacă în alcool neputința de a-și vindeca pacienții din azilul pe care-l conduce și un psihanalist strălucit, dar amoral, șantajist și ocazional gigolo, care descoperă că între o viață fără griji și realitatea cruntă a Germaniei naziste nu e decît un pas. Cei trei se văd obligați să facă echipă pentru a opri un criminal în serie care și-a luat drept țintă „logodnicele Reichului” din titlu, femeile din elita societății naziste. Iar marele atu al cărții, zic eu, e felul în care Grangé își construiește personajele și cartografiază evoluția relației dintre acestea. Decorul, Berlinul în prag de război, e extraordinar de bine redat, iar atmosfera apăsătoare a conflagrației iminente constituie un fundal teribil de apăsător și omniprezent. În sfîrșit, latura detectivistică a romanului, marcată de întorsături de situație șocante, e contrabalansată de o documentată (și justificată de către intrigă) trecere în revistă a ororilor naziste și a persecuțiilor la care au fost supuși „dușmanii Reichului”. Despre deznodămînt n-am să scriu decît atît: wow! Pe scurt: avem de-a face cu cea mai complexă carte a lui Grangé, un scriitor cîtuși de puțin facil, de altminteri.

Găsiți cartea în librăriile bune și mai ales, cu o reducere de 10%, pe site-ul editurii, unde puteți găsi și precedentele mele traduceri din Grangé, Jean-Christophe Rufin și Mickey Spillane.

În ce mă privește, trudesc la cel de-al doilea roman cu Mike Hammer și abia aștept să îl predau, căci mă așteaptă apoi traducerea celui mai fain roman polițist pe care l-am citit anul trecut. Și gata, tac, că nu vreau să stric surpriza.

smoke on the water

orion_va_rasariCe mai găseşte omul – pardon, ursul – online: o recenzie nouă la o traducere de acum fix 20 de ani: Orion va răsări de Poul Anderson (publicată chiar de mine la Fahrenheit). A fost cea de-a patra (sau a cincea?) carte pe care am tradus-o (în primăvara lui 1996) şi a treia pe care am văzut-o publicată (aproape trei ani mai tîrziu). Am tradus-o în patru luni, în paralel cu Pilotul Jones al lui Heinlein, şi mi-a tihnit enorm. Am urît în schimb din tot sufletul ilustraţia lui Tudor (deşi recunosc că cromatica e superbă şi nici layoutul colecţiei nu era cu totul de lepădat, pentru vremea aceea). Am revăzut traducerea anul trecut, cînd am predat-o spre reeditare (la Paladin o să apară, dar nu ştiu cînd). Deci am putea spune că articolul lui Alexandru Despina e o cronică de întîmpinare. Mi-a mers la suflet felul în care îşi încheie articolul:

Privesc acest roman și ca pe o relicvă a unei idei care din motive pe care nu le cunosc, nu a reușit să dăinuie, aceasta fiind colecția Fahrenheit a editurii RAO, dedicată genurilor SF, Horror și Fantasy. Cărțile din acestă colecție nu au fost numeroase, dar o parte din ele au fost mai mult decât binevenite din punctul meu de vedere. Cam așa am început să colecționez cărți SF. Cam așa am ajuns aici.

Adică am reuşit, deşi eram la începuturile-mi de traducător (şi editor), să-i îndrum, măcar un pic, calea lui Alexandru Despina spre ceea ce face acum. Nice feeling.

…un sentiment pe care l-am retrăit după o lună şi ceva: atîta a trecut de cînd am aflat că prima carte SF citită de Ana Nicolau a fost Pilotul Jones. Mda. Acolo meritul a fost cu siguranţă al lui Nico în mai mare măsură: el a publicat cartea şi el i-a pus-o în mînă junioarei (şi bine-a făcut, bine-a ales). Nico. Uite cum mi-aduce o întîmplătoare asociere de idei aminte că mîine se face un an de cînd s-a dus. Nu-mi plac fazele astea. De vreo doi ani încoace mi se duc din jur fel de fel de oameni-reper pe care-i credeam veşnici. Deşertăciunea deşertăciunilor… Sau altfel spus, mama ei de viaţă, cu moartea ei cu tot! Hai că iar m-am întristat (v-am întristat?). Urăsc starea asta, ieri n-am fost în stare să termin nimic concret, am tot ascultat Bowie. Aşa că-i musai să mă smulg din borcanu’ cu melancolii şi cum altfel aş putea să fac asta decît ascultînd ceva cu adevărat ţapăn? Luaţi de-aici:

Life’s good

Schneider Weisse. Aşa scrie pe sticlă. Aşa scrie şi pe pahar, dar mai scrie ceva: Braukunst für Weissbierkenner. Am păstrat berea asta de aproape 9 luni, pentru un eveniment. Care eveniment s-a întîmplat azi; mai exact, acum vreo jumătate de oră. După zece ani de pauză într-ale traducerii de cărţi, am predat manuscrisul final, corectat şi răscorectat, citit şi recitit, al celei mai recente traduceri. Am lucrat-o în aproximativ două luni, două luni jumate, în vară. Am lăsat-o la dospit aproape două luni. Am reluat-o – cu ochelarii de redactor de data asta – săptămîna trecută şi azi am dat-o gata. Mi-a picat tare bine să mă întorc la meseria mea de bază. Şi intenţionez să repet experienţa deîndată ce se va termina tîrgul de carte. Ştiu deja ce-am să traduc şi abia aştept să mă pun pe treabă. Fiindcă, inevitabil, următorul job e întotdeauna mai apetisant…

Ce-am tradus? Un indiciu găsiţi aici. Sau în poza de mai sus, hehe! Am tradus prima carte pe care am citit-o din nenea ăsta, acu’ vreo trei decenii şi ceva. Nu e prima traducere în româneşte a respectivei cărţi. Dar e cea mai proaspătă, asta-i sigur. Şi o să o puteţi citi curînd, chiar foarte curînd. Nu sînt autorizat să dau detalii (de fapt, nu le cunosc îndeajuns), dar fiţi siguri că deîndată ce editorul (care nu-s eu! şi nici Millennium) le va şti, o să le aflaţi şi de aici. Deocamdată, fie-mi îngăduit să le mulţumesc celor care au contribuit la sărbătoarea mea din astă seară: Dan şi Mike, care mi-au dat de lucru şi m-au încurajat să go back to basics; Ştefana şi Luci, care mi-au suportat cu stoicism mormăielile în faţa laptopului din ultimele zile, aşa cum mă suportă în fiecare zi; văru’ Cosmin, care mi-a dăruit deopotrivă sticla (plină!) şi paharul şi m-a dedat la lucruri bune, pe care, vorba aceluiaşi Mike antepomenit, „îţi pare rău şi să le pişi”.

Life’s good, folks. V-o spune cineva care tocmai a experimentat treaba asta, chiar în seara de faţă.