Jean-Christophe Grangé: LOGODNICELE REICHULUI

LOGODNICELE REICHULUI (Les promises) e titlul celui de-al patrulea roman de Jean-Christophe Grangé pe care l-am tradus și care a apărut la Crime Scene Press zilele acestea, taman la timp pentru a putea fi achiziționat de la Bookfest-ul încheiat ieri. E cel de-al douăzeci și cincilea volum tradus de mine care vede lumina tiparului, cel de-al șaptelea pe care l-am tradus pentru Crime Scene Press și cea de-a opta carte tradusă din franceză care-mi ajunge în librării. E, în egală măsură, unul dintre cele mai masive volume la care am lucrat (688 pagini în volum, aproape 1200000 semne cu totul) și unul dintre cele mai complexe, ca intrigă și acțiune.

„Logodnicele Reichului” la Bookfest. Foto © Ștefana Ursu.

Grangé renunță, cu acest roman, la situarea contemporană a acțiunii și se îndreaptă spre un moment-cheie al istoriei secolului trecut: în bună măsură, cele întîmplate în roman se desfășoară în jurul datei izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, în septembrie 1939, la Berlin. Personajele sînt, de asemenea, atipice pentru scriitorul francez. Nu mai avem de-a face cu un polițist singuratic, un suflet torturat de greșelile trecutului, ambiguu moral și care acționează purtat de instincte, ci cu un trio pe cît de improbabil, pe-atît de memorabil: un ofițer SS supărat pe viață, o psihiatră ce-și îneacă în alcool neputința de a-și vindeca pacienții din azilul pe care-l conduce și un psihanalist strălucit, dar amoral, șantajist și ocazional gigolo, care descoperă că între o viață fără griji și realitatea cruntă a Germaniei naziste nu e decît un pas. Cei trei se văd obligați să facă echipă pentru a opri un criminal în serie care și-a luat drept țintă „logodnicele Reichului” din titlu, femeile din elita societății naziste. Iar marele atu al cărții, zic eu, e felul în care Grangé își construiește personajele și cartografiază evoluția relației dintre acestea. Decorul, Berlinul în prag de război, e extraordinar de bine redat, iar atmosfera apăsătoare a conflagrației iminente constituie un fundal teribil de apăsător și omniprezent. În sfîrșit, latura detectivistică a romanului, marcată de întorsături de situație șocante, e contrabalansată de o documentată (și justificată de către intrigă) trecere în revistă a ororilor naziste și a persecuțiilor la care au fost supuși „dușmanii Reichului”. Despre deznodămînt n-am să scriu decît atît: wow! Pe scurt: avem de-a face cu cea mai complexă carte a lui Grangé, un scriitor cîtuși de puțin facil, de altminteri.

•

Găsiți cartea în librăriile bune și mai ales, cu o reducere de 10%, pe site-ul editurii, unde puteți găsi și precedentele mele traduceri din Grangé, Jean-Christophe Rufin și Mickey Spillane.

În ce mă privește, trudesc la cel de-al doilea roman cu Mike Hammer și abia aștept să îl predau, căci mă așteaptă apoi traducerea celui mai fain roman polițist pe care l-am citit anul trecut. Și gata, tac, că nu vreau să stric surpriza.

Sweet Sixteen

Acum șaisprezece ani am scris prima însemnare pe un blog nou. Pe-atunci îl concepusem ca pe-un mijloc de propagandă pentru Millennium, editura pe care o cîrmuiam, care se afla în acel moment la început de drum. A fost o vreme blogul editurii, apoi a devenit blogul meu, al editorului, iar ulterior a devenit un blog personal, unde n-am scris doar despre cărți, ci despre tot ce alcătuiește lumea mea cea mică, „bula” în care trăiesc și evoluez.

În perioada sa de glorie, încasările din reclamele de pe blog îmi permiteau să-mi plătesc factura de internet și să-mi cumpăr cîteva cărți în plus în fiecare lună. Nu m-am îmbogățit, nici nu mi-am făcut un mijloc de trai din blogărit. Dar, datorită acestui blog și interacțiunilor din comentarii, am cunoscut o mulțime de oameni care mi-au devenit ulterior prieteni, unii chiar foarte apropiați. Cred că ăsta a fost cel mai mare cîștig pe care mi l-a adus.

În ultimii ani l-am cam neglijat, recunosc. Blogurile au încetat demult să mai fie unealta extraordinară care s-au dovedit a fi în a doua jumătate a primului deceniu al acestui mileniu. Și totuși, așa cum cărțile electronice n-au înlocuit cărțile pe copaci morți, ci le sînt oarecum complementare, nici rețelele sociale n-au reușit să înlocuiască blogurile care aveau cu adevărat ceva de spus (așa cum mă încăpățînez să cred că e și cel de față). La mulți ani, așadar, „bloagei” mele.

Pricepuțenie la nivel înalt

Un individ pe nume Octavian Oprea, președinte al Autorității pentru Digitalizarea României, a emis următoarea aberație (cf. Gîndul de azi):

„Autoritatea pentru Digitalizarea României are în plan în viitorul nu foarte îndepărtat să pună la punct un cadru legislativ prin care toate cărţile care vor fi redactate în format letric să aibă şi o versiune electronică. Practic, încercăm să convenim într-un fel sau altul cu editurile ca orice carte fizică să aibă şi versiunea sa electronică. După cum foarte bine ştim, dispozitivele de citire a cărţilor în format electronic au devenit foarte populare”, a afirmat Octavian Oprea.

Pentru priceputu’ de mai sus, dar și pentru alții care poate nu și-au pus problema: costurile realizării e-book-ului cine le plătește? De pirateria omniprezentă în ceea ce privește cartea electronică cine ne apără? TVA-ul de 19% pentru cărțile electronice, diferit de cel și așa exagerat de 5% (în condițiile în care în țările mai civilizate în industria de carte nu se plătește TVA), cine-l plătește? Cumva emițătorul pricepuțeniei?

Bineînțeles, nici o vorbă despre vreo subvenție pentru editurile care ar trebui să pună în practic această directivă. Căci, așa cum ar fi putut afla emițătorul gîndemului de mai sus dacă ar fi întrebat pe cineva din domeniu, există în lumea asta o chestie numită drepturi de autor. Care se plătesc separat pentru ediția electronică, cea audio și cea tipărită („letrică”, îi spune individul, un termen care îmi e necunoscut, da’ mă rog, eu oi fi mai neinformat). Altfel spus, un bou de la stat s-a gîndit să impună unor entități private o cheltuială deloc neglijabilă, numa’ fiindcă are el impresia că n-au editurile destule griji financiare.

Priceputului i-aș transmite scurt un singur lucru: digitalizeaz-o și pe mă-ta (dacă îți și îi face plăcere) și lasă editurile să aleagă ce anume merită și ce nu să fie editat în format electronic. Iar ălora de l-au numit acolo, o întrebare: mai aveți mulți pricepuți de-ăștia? Hai sictir!

Din țara talibanilor ortodocși

Chestiunea zilei: la Suceava, după ce un bebeluș de șase săptămîni a fost înecat în cristelniță de preotul care îl boteza, poliţiştii au deschis un dosar penal in rem pentru vătămare corporală din culpă.

Poftim? Vătămare corporală din culpă? Nu, n-a fost așa ceva. A fost crimă cu premeditare în formă continuată, o crimă rituală comisă într-un cadru organizat și potrivit regulilor barbare ale unei organizații criminale. O mafie pe care DIICOT-ul nu a luat-o încă în vizor, în ciuda numeroaselor infracțiuni pe care le practică, de la evaziunea fiscală pe scară largă la deturnarea fondurilor publice, de la zădărnicirea eforturilor de combatere a pandemiei la îndobitocirea sistematică a milioane de indivizi insuficient educați sau de-a dreptul imbecili, de la acoperirea unor violatori și pedofili la crimele rituale precum cea din cazul în speță (care n-a fost cîtuși de puțin un caz singular).

Am trimis militari în Afghanistan să lupte împotriva talibanilor, dar ignorăm amenințarea domestică a unei grupări de criminalitate organizată care acționează în deplină impunitate chiar aici, în țară? Pe cînd o inițiativă legislativă pentru scoaterea în afara legii a sectei ortodoxe?

Mai mult decît bookporn

Trecu iar anu’, iaca, și în ciuda viselor frumoase pe care mi le făceam, cum că o să scriu aici măcar despre ce mai citesc, nu s-a întîmplat. Și nu din lipsă de timp, căci în douăzeci-douăzeci numai de timp n-am dus lipsă… Mai țineți minte, în perioada stării de urgență, cum toată mass-media ne explica ce frumos putem transforma nenorocirea asta de izolare într-o șansă de-a ne dezvolta personal, de-a face ceea ce ne-am dorit mereu dar n-am avut răgaz să facem? Mda. Din varii motive, la mine, bloggingul n-a încăput pe lista cu pricina. Nici recenzii, nici însemnări de călătorie, nici măcar bookporn, ca odinioară. Și totuși, uite că n-am să las să treacă anul (sau de fapt e secolul 2020?) fără să mai scriu oarece. Consecvent devizei mele („Modestia e virtutea mediocrilor”, remember?), o să mă laud cu cea mai recentă înfăptuire rezultată din punerea în operă a vocației mele relativ recent găsite, aceea de tîmplar amator. Așadar, în loc de bookporn, iată bookporn-ul ridicat la scară galactică: RAFTPORN!

Ce-și face ursul cînd are la dispoziție un fierăstrău pendular, o mașină de șlefuit și una de găurit și oarece scîndură? Un raft nou pentru cărți, desigur. Cei care mă citesc și pe Facebook își amintesc probabil că în urmă cu trei ani mi-am renovat (more or less) biroul, ocazie cu care mi-am pus pe perete primele rafturi făcute de manu propria (căci ce-și face omul cu mîna lui se cheamă lucru manual), în nișa de intrare. Rafturile astea au tot evoluat; a se vedea succesiunea de ilustrații de mai jos: prima e din octombrie 2017, cea din urmă din martie 2019.

• 

  octombrie 2017

• 

  august 2018

• 

  martie 2019

Ei bine, sîmbătă după-amiază și duminică pînă tîrziu în noapte am reușit să aduc rafturile la înfățișarea lor definitivă, astfel încît nișa adăpostește acum, pe partea înfățișată aici, nu mai puțin de 1079 de titluri (da, chiar le-am numărat), fiecare dintre ele scuturat proaspăt de praf și primenit. Aranjarea e pe genuri și / sau colecții, n-are rost să intru în detalii. Important e că-s mulțumit de rezultat. Behold the mighty bookshelf!

Pentru cei interesați, precizez că pot să le amenajez cu mare plăcere în mod similar un colț din propria vizuină. În schimbul sumei potrivite, stabilită de comun acord, mă angajez să le proiectez și confecționez rafturile și, mai mult chiar, să le populez parțial cu literatură de bună calitate din stocurile proprii.

Citiri: Stephen King – The Institute

The Institute, cel mai recent roman semnat de Stephen King (ediția originală a apărut pe 10 septembrie, simultan în Statele Unite și în Marea Britanie, atît în hardcover, cît și în format electronic) a fost cea dintîi carte citită anul acesta. În opinia mea, a fost unul dintre cele mai bune romane ale Regelui pe care le-am citit în ultima vreme. Știu, toate cărțile lui sînt bune, oricum peste medie. Singura carte a lui King care nu mi-a plăcut a fost The Cell (ianuarie 2006), iar seria The Dark Tower n-a reușit să-mi meargă la suflet (deși de vină, de data asta, a fost probabil sufletul meu mic și negru de urs mare, rău și urît: pur și simplu, deși îi recunosc măreția, ciclul aventurilor lui Roland-pistolarul n-a reușit să mă prindă; poate o re-lectură ulterioară o să-mi schimbe părerea; poate nu). Destul însă cu digresiunile, am să revin la ceea ce aș avea de zis despre The Institute.

Prologul romanului se desfășoară agale, la fel ca viața în orășelul DuPray din Carolina de Sud în care ajunge ex-polițistul Tim Jamieson, în urma unei decizii dictate de inspirația de moment, de a renunța la locul său într-un zbor spre New York și de a continua călătoria făcînd autostopul. Tim se stabilește temporar în micul orășel și… povestea lui se întrerupe brusc.

Partea următoare a cărții ni-l înfățișează pe Luke Ellis, 12 ani, hiperinteligent și avînd o foarte ușoară dispoziție spre telekinezie. Viața cu perspective luminoase a junelui geniu ia brusc o turnură sinistră: într-o noapte, părinții îi sînt uciși, iar el e răpit și se trezește într-o instituție ciudată, în care, laolaltă cu alții copii de diferite vîrste și avînd, la rîndul lor, într-o măsură mai mică sau mai mare, însușiri telepatice sau telekinetice, este supus unor proceduri și experimente misterioase, cu un scop la fel de misterios. Luke începe să-și cunoască tovarășii de suferință și împreună încearcă să deslușească motivațiile și intențiile celor care i-au capturat. Dar unul cîte unul noii săi prieteni dispar peste noapte, mutați din Aripa din Față a Institutului în Aripa din Spate, de unde, se spune, nimeni nu mai are scăpare. Luke ajunge la concluzia că trebuie să evadeze, iar din acest moment, acțiunea capătă un ritm tot mai accelerat. N-am să mai detaliez cele întîmplate și în ce fel ajung Luke și Tim, ex-polițistul din prolog, să se întîlnească. Am să mă mulțumesc să constat că ritmul de lectură a accelerat în paralel cu întîmplările din roman, pînă spre finalul de-a dreptul exploziv (și pe deplin satisfăcător, de astă dată).

King e, ca de obicei, strălucit în a portretiza copii și adolescenți aflați în situații-limită, în interacțiune unii cu ceilalți sau cu adulții, fie ei răuvoitori sau dimpotrivă. Autorul american se pricepe de minune în a-și chinui personajele, provocînd astfel empatia cititorului în raport cu protagoniștii săi, iar alternarea punctelor de vedere sporește coeziunea și coerența lumii construite din cuvinte. Chiar și personajele negative se ridică la înălțimea celor mai celebri dintre monștrii umani descriși de King de-a lungul lungii sale cariere literare (de la Jack Torrance la George Stark), iar Tim, ex-polițistul hoinar, se înscrie într-o onorabilă galerie de „good guys” de soiul lui Stu Redman din The Stand. Cel mai mult mi-a plăcut însă, din punct de vedere al meșteșugului literar, crescendo-ul accelerat al ritmului poveștii. Anglofonii au o denumire pentru acest gen de carte: page turner.

Avem așadar de-a face cu o carte care se ridică deasupra nivelului constant bun cu care ne-a obișnuit Stephen King, către excepționalul spectaculos al scrierilor mai de tinerețe. Am găsit ecouri din Carrie, Firestarter și Shining, dar și personaje-copii ce mi-au adus în minte excelenta nuvelă The Body sau masivul It. Dacă în ultimii ani King ne-a dăruit povești mai mundane și mai tradiționale (cum au fost excelenta trilogie ce l-a avut ca protagonist pe Bill Hodges sau minunata nuvelă Elevation), de data asta avem o abordare a unei teme uzitate din plin în literatura YA, cu mijloacele superioare ale artei literare îndelung exersate de către un maestru.

Să mai menționez un singur lucru: romanul a fost votat pe Goodreads drept cel mai bun roman horror al anului 2019: un loc pe deplin meritat. Și un verdict scurt, complementar celor cinci stele pe care le-am dat cărții pe Goodreads: mi-a plăcut mult și vă recomand cartea aceasta. Mă bucur că Nemira a anunțat deja iminenta sa apariție sub stindardul excelentului imprint Armada, condus de prietenul Marian Coman. Cînd va fi să apară (probabil la Bookfest, în mai-iunie), nu o ratați!

LE: Pe surse: Nemira plănuiește apariția traducerii romanului pentru aprilie. Uraaa!

•

Stephen King – The Institute – hardcover, 562 pagini, ISBN 9781529355390, Hodder & Stoughton, septembrie 2019

Ediții: Stanislaw Lem

Acum cîteva zile, pe 2 ianuarie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Isaac Asimov. M-aș fi așteptat să avem parte cu această ocazie de mai mult tamtam, poate chiar de niște ediții aniversare mai arătoase… N-a fost așa. Din păcate, se pare că bunul doctor nu mai e chiar atît de hot pentru publishingul contemporan. Sau poate n-am aflat eu, iar centenarul asimovian a fost adevărata sărbătoare pe care ar fi meritat-o prolificul autor?

Anul viitor însă urmează un alt centenar: Stanislaw Lem s-a născut pe 12 sau 13 septembrie 1921 (data diferă în funcție de sursa consultată). Cu centenarul în minte, cei de la MIT Press au anunțat alaltăieri apariția iminentă (pe Amazon, data publicării e precizată ca fiind 25 februarie 2020) a unei serii de șase scrieri ale scriitorului polonez: un roman realist de tinerețe, The Hospital of the Transfiguration (în traducerea lui William Brand), și Highcastle: A Remembrance (amintiri din copilăria petrecută la Lvov, în tălmăcirea excelentului Michael Kandel, un traducător exemplar). Celelalte patru volume sînt toate romane SF (în măsura în care clasificarea de gen se face la primul nivel de lectură; mie nu mi s-a părut niciodată că Lem ar scrie SF de-ăla pur și dur, cum le place fanilor): The Invincible (traducere de Bill Johnston, cuvînt înainte de N. Katherine Hayles), Return from the Stars (traducere de Barbara Marszal și Frank Simpson, cuvînt înainte de Simon Ings), His Master’s Voice (traducere de Michael Kandel, cuvînt înainte de Seth Shostak) și Memoirs of a Space Traveler: Further Reminiscences of Ijon Tichy (traducere de Joel Stern, Maria Swiecicka-Ziemianek și Antonia Lloyd-Jones, cuvînt înainte de Elizabeth Bear).

Ce mi-a plăcut cel mai mult la această serie, pe lîngă selecția titlurilor (Return from the Stars a rămas și acum romanul meu preferat din cîte-am citit din opera lui Lem)? Ei bine… copertele sînt absolut fabuloase și cărțile ar merita cumpărate fie și numai pentru acestea. Conform comunicatului editurii, grafica îi aparține artistului Przemek Dębowski, iar ilustrațiile au fost realizate pentru ediția de opere apărută în Polonia la  Wydawnictwo Literackie (puteți vedea edițiile poloneze aici). Ce mi-a mai plăcut? O frază din comunicatul MIT Press (să nu uităm, e vorba de editura celei mai prestigioase universități din lume, da?), care o citează pe directoarea editurii, Amy Brand:

The MIT Press is diving further into the world of science fiction and once again demonstrating that it remains at the top of its game in university press publishing. We are thrilled to be working with the Lem Estate and hope this partnership continues.

Tare-s curios dacă vreunul dintre editorii români ai lui Lem (adică Nemira și Paladin) va marca centenarul în vreun fel. Nu-mi fac prea mari speranțe însă și nici nu i-aș putea blama: Lem e un autor dificil de băgat pe gît unor cititori fără apetențe intelectuale definite. Și totuși… chiar și fără traduceri noi, doar reluîndu-le pe cele mai vechi și adăugîndu-le o redactare unitară, tot s-ar putea face de-un set de șase-opt volume arătoase, cu coperte pe măsura celor de la MIT. On peut rêver, n’est-ce pas?

Cică festival

Acum vreo zece zile, pare-mi-se, s-a întîmplat la București, într-un mall sau cam așa ceva, o chestie pe care organizatorii au numit-o Sci+Fi Fest. A nu se confunda cu festivalul dedicat științei și literaturii SF care s-a petrecut în 2016 și 2017 la Biblioteca Națională. (Despre simulacrul de anul trecut prefer să nu pomenesc, mi-e jenă că am consimțit atunci să particip.)

Anyways… Ați văzut pe undeva vreo postare sau vreun articol despre întîmplarea de la mall? Ante sau post factum? Dacă a ajuns careva dintre voi p-acolo, să facă bine să ne împărtășească și nouă, ăstora de ne-am luat cu altele, ce-a fost atît de special la întîmplarea asta, că-mi zicea unul dintre sus-amintiții organizatori că standul pentru o editură ar fi costat 600 euro.

Mulțumiri anticipate.

Jean-Christophe Rufin – Spînzuratul de la Conakry: lansarea

Sîmbătă, pe 8 iunie, în vreme ce subsemnatul se bucura de beneficiile soarelui și aerului de munte la Pe Pășune Fest, în calitate de gazdă a unui stand de vînzare și troc de carte clădit din baloți de paie (absolut fabulos, m-aș duce cu un astfel de stand la Bookfest, FF sau Gaudeamus și sînt convins că aș avea succes), la București avea loc un alt festival aflat tot la prima ediție, Misterele Bucureștilor.

Ar fi trebuit să fiu (și) acolo, dar promisiunile-s promisiuni. Prin urmare, lansarea ultimei mele traduceri, romanul Spînzuratul de la Conakry de Jean-Christophe Rufin, s-a desfășurat în lipsa mea. Schadenfreude: n-a apucat să ajungă la lansare nici autorul, deși era așteptat; avionul cu care Rufin ar fi trebuit să ajungă la București n-a mai decolat, din pricina vremii nefavorabile.

Au fost acolo însă George Arion, cel mai important exponent al literaturii polițiste de la noi, dar și unul dintre jurnaliștii redutabili ai României, și Caius Dobrescu, poet, romancier, universitar și președinte al PEN Clubului român, care-au vorbit despre excelentul roman al lui Jean-Christophe Rufin, despre autor și, mai ales, despre Aurel Timescu, savurosul protagonist de origine română aflat în postul de vice-consul la misiunea diplomatică franceză din Guineea.

Prietenii de la Crime Scene Press au avut amabilitatea de a împărtăși experiența prezenței la lansare printr-un live pe Facebook, pe care, iată, pot să-l împărtășesc la rîndul meu:

 

Lipsa mea notorie de modestie (nu uitați, „Modestia e virtutea mediocrilor” e deviza mea călăuzitoare!) mă determină să citez cele rostite acolo despre traducerea mea:

 

Traducerea este excelentă. Horia Nicola Ursu s-a depășit pe sine însuși, ceea ce este foarte greu. (George Arion)

O traducere fluentă, muzicală, care, cred eu, e foarte în spiritul textului original. (Caius Dobrescu)

Mulțumesc, Caius! Mulțumesc, domnule Arion! Mă simt copleșit. Iată de ce nu regret absolut nici un moment că m-am reîntors la meseria mea de bază, aceea de traducător.

Acestea fiind spuse, am să mă întorc la ceea ce traduc acum (iar voi veți citi în toamnă, la Gaudeamus) tot pentru Crime Scene Press. Iar pe voi am să vă îndemn să cumpărați și să citiți Spînzuratul de la Conakry de Jean Christophe Rufin. Vă asigur că o să vă distrați de minune, așa cum m-am distrat și eu traducînd volumul acesta. Găsiți cartea în toate librăriile bune, iar online, pe site-ul editurii Crime Scene Press, aici (cu o reducere de 11%).

Jean-Christophe Rufin la București

Cum a devenit un fost refugiat politic din vremea lui Ceauşescu consul al Franței? Cu accentul lui românesc, aerul de anii ’30 și trecutul de pianist prin baruri, Aurel Timescu nu are nici o legătură cu Quai d’Orsay. De altfel, pierde vremea în posturi mediocre. De data asta e în Guineea, el, care nu suportă căldura. Trăiește liniștit, transpiră (mai mult sau mai puţin), bea vin de Tokay și cântă la pian. Pînă cînd, pe neaşteptate, se întîmplă singurul lucru din lume capabil să-l scoată din amorțeală: o moarte inexplicabilă.
Spînzurat de catargul iahtului său, un bărbat atîrnă în mijlocul radei portului Conakry. Ce ascunde moartea aceasta? Niște evenimente misterioase? O dovadă de dragoste care nu mai sosește? Sau poate un vis eroic venit de foarte departe? Orice ar fi, moartea lui ar rămâne nepedepsită dacă Aurel n-ar găsi oportunitatea să-și ducă marea bătălie. O bătălie împotriva nedreptății.

•

Jean-Christophe Rufin (născut la Bourges, în departamentul Cher, în 28 iunie 1952) este doctor, diplomat, istoric, călător și romancier francez. Este președintele organizației umanitare Action Against Hunger, unul dintre primii membri ai ONG-ului Médecins Sans Frontières și al doilea cel mai tînăr membru al Academiei Franceze. A fost ambasador al Franței în Senegal din 2007 până în iunie 2010. A absolvit Institutul de Studii Politice din Paris, iar în 1986 a devenit asistent al Secretarului de Stat pentru Drepturile Omului și și-a publicat primul roman, Le Piège humanitaire, un eseu despre miza politică a acțiunilor umanitare. Între 2003 și 2004, Rufin a scris un raport amănunțit despre reapariția antisemitismului în Franța – Raportul Rufin. În 1997, Jean-Christophe Rufin cîștigă Premiul Goncourt pentru debut și Premiul Méditerranée cu romanul L’Abyssin. În 2001, cîștigă din nou Premiul Goncourt cu volumul Rouge Brésil.

•

Editura Crime Scene Press vă invită sîmbătă, 8 iunie 2019, la ora 14.00, la Librarium TNB. Veți avea ocazia să îl cunoașteți pe Jean-Christophe Rufin, la evenimentul de lansare a romanului Spînzuratul de la Conakry, prima carte a scriitorului care apare în românește, în traducerea subsemnatului. Evenimentul se înscrie în suita de manifestări ale festivalului Misterele Bucureștilor, aflat la cea dintîi ediție.

Cînd vom citi WINDS OF WINTER în românește?

Cel tîrziu la Gaudeamusul de anul viitor vom putea citi THE WINDS OF WINTER în românește. Pe ce mă bazez cînd fac această afirmație? Ei bine, George R.R. Martin scria ieri pe (not a) blogul propriu următoarele:

if I don’t have THE WINDS OF WINTER in hand when I arrive in New Zealand for worldcon, you have here my formal written permission to imprison me in a small cabin on White Island

Worldconul neozeelandez (CoNZealand) e programat să aibă loc între 29 iulie și 2 august anul viitor. Asta înseamnă că romanul ar trebui să fie în editură cu măcar vreo două luni înainte, deci pe 1 iunie (mai degrabă 4-5 luni, dar hai să zicem că la limită o să pună osul la treabă americanii).

Ar fi deci aproape 6 luni din momentul în care cartea e gata (iar agentul lui Martin o va putea trimite editurilor din întreaga lume care publică seria) pînă la tîrgul nostru de carte de toamnă. Timp destul pentru ca prietenii noștri de la Nemira să poată traduce, redacta și tipări cartea. Așadar… noiembrie 2020. Works for me 😀

Tropic of Kansas

Tropic of Kansas by Christopher Brown

My rating: 4 of 5 stars

I enjoyed a lot this novel. Even if it’s an alternate history, where the diverging moment in history is president Reagan’s assassination attempt (which, in Christopher Brown’s novel, succeeded), the whole dystopic evolution of the US in Tropic of Kansas bears scary comparisons with the trends in present American politics. This is America after a decade of trumpism. The signs are already here, the changes for worst are happening right now. Xenophobia running rampant, a personality cult built around the president’s persona, extreme right wing nuts unleashed on the innocent, suppresion of freedom of speech and isolationsim. Sounds familiar, right?
The plot follows Tania, a government agent with an „unhealthy origin” (her mother was an anti-totalitarian activist), and her adoptive brother Sig, long lost to her, who’s a rogue, a terrorist. Blackmailed with her mother’s arrest, Tania must find Sig for her employers. What she will discover while tracking him in the mostly anarchic region of the US called the tropic of Kansas is a vast resistance movement and her own desire to see it succeed.
It’s scaringly realistic, as I said above. It’s also very carefully researched and also well written. Sig and Tania and the secondary characters are alive on the page and the reader ends up rooting for them. The only problem that Christopher Brown’s novel has is its rather rushed conclusion. After spending hundreds of pages in a carefully constructed build-up, the final confrontation between the insurgency and the government is telegraphed in a couple of chapters, as if it were an afterthought.
Hence, what could have been a wonderful book is just a good one, delivering a dire warning in a time when this kind of warning needs to be heard.

Luna: Wolf Moon

Wolf Moon by Ian McDonald

My rating: 5 of 5 stars

Usually, the second book in a trilogy always manages to disappoint the readers who were in love with its predecessor. The first book sets up an exciting course for the action and intrigue, introduces fascinating characters and leaves the reader wanting for more. The second book is then only the road to the satisfying revelations and conclusions in the third one. Not this time. Where New Moon was a carefully constructed political ballet that culminated with a whirlwind of violence, Wolf Moon surprisingly maintains, for most of the reading experience, the same level of intellectual adrenaline.
The surviving members of the fallen Corta family struggle to stay alive in the context of a lunar society that the events at the end of the first book have upended. Political intrigue is now relegated to off-scene, and the stage is offered, in turn, to a handful of POV characters who have all been cast out from their usual environment and forced to adapt or die, to evolve or be crushed by the unforgiving and unexpected twists and turns of the events.
With the exception of a couple overlong and detailed interludes which may have benefited from being trimmed down, Wolf Moon kept me turning page after page, and at the same time dreading the end because I knew I will then have to wait another year or so for the next installment. In all, Ian McDonald has managed to write another splendid novel, raising the quality bar even higher. If you only plan to read one science fiction novel this year, you won’t be wrong if you choose Wolf Moon, but make sure to have read New Moon first.

De ce nu voi participa la Romcon 2017

Am primit în cursul dimineţii de azi, din partea Asociaţiei Române a Cluburilor şi Autorilor de Science Fiction (ARCASF), o invitaţie de a participa la Romcon 2017, în calitate de editor; invitaţia e semnată de preşedintele acesteia, Mircea Opriţă (un om pe care îl stimez enorm şi îl consider un prieten apropiat). În anii anteriori am participat la reuniunile de acest gen de la Suceava (septembrie 2015) şi Bucureşti (octombrie 2016); despre întîmplarea de la Suceava am scris în Ştiinţă & Tehnică la vremea potrivită, iar după fiasco-ul de la Bucureşti… nici măcar nu mi-a mai venit să scriu.

Anul acesta nu voi merge la Rîmnicu Vîlcea şi am ţinut să îmi motivez refuzul de a participa, aşa că am răspuns invitaţiei după cum urmează, printr-un e-mail (pe care îl voi cita integral, deoarece am mari îndoieli că organizatorii îl vor face public):

Vă mulţumesc pentru invitaţia pe care mi-aţi adresat-o, dar am să refuz categoric să o onorez, din mai multe motive. În primul rînd, organizatorii sînt aceiaşi ca anul trecut. Iar manifestarea de anul trecut a fost penibilă, ca să folosesc un cuvînt mult prea blînd. Cazarea şi masa au fost singurele lucruri OK şi, avînd în vedere că au fost gratuite, nu voi avea nesimţirea de a comenta ceva în privinţa acestora. Dar:

• programul a fost vraişte: instabil şi total lipsit de consistenţă; nu s-a respectat absolut nimic în afara orelor de masă;
• organizarea premiilor a fost cel puţin dubioasă: juriul, în frunte cu preşedintele lui, habar n-avea despre ce a fost vorba şi aş putea să pun gîtul că în bună măsură membrii lui nici măcar nu citiseră jumătate dintre scrierile asupra cărora s-au exprimat;
• votul publicului a fost, în opinia mea, dacă nu măsluit, cel puţin influenţat de felul în care au fost concepute buletinele de vot; în ciuda solicitării mele, nu s-a făcut public numărul de voturi din partea publicului;
• cît despre participarea publicului din afara cercului restrîns al acelora care suportă să stea în aceeaşi încăpere cu Cornel Secu, aceasta a fost sublimă, dar a lipsit cu desăvîrşire; ca urmare, cîştigul din participare în calitate de editor a fost nul.

Am aruncat o privire prin programul propus pentru acest an. Şi iată ce am constatat:

• conferinţele şi mesele rotunde dezbat aceleaşi chestiuni generice şi fără finalitate practică, molfăite la toate reuniunile fandomiale de pe vremea lui Ceauşescu şi pînă în prezent;
• omniprezenta nulitate numită George Ceauşu, un individ lipsit de merite şi care anul trecut a avut o prestaţie total descalificantă, e din nou la loc de onoare în program;
• modalitatea de acordare a premiilor e la fel de nebuloasă şi nu garantează obiectivitate;
• solicitarea adresată editurilor – de a trimite exemplare din cărţile publicate dacă vor ca acestea să fie luate în considerare pentru premii – mi s-a părut nu doar ineptă, ci de-a dreptul jignitoare: o lucrare e demnă de a fi premiată numai dacă e oferită pe daiboj membrilor juriului; ok, nimeni nu le cere juraţilor să cumpere şi să citească tot, dar dacă i-a cuprins în juriu, organizatorul trebuie să se asigure că aceştia au capacitatea şi posibilitatea de a judeca în cunoştinţă de cauză;
• cel puţin trei dintre membrii juriului nu au nici o relevanţă pentru F&SF-ul românesc actual şi am dubii în ceea ce priveşte capacitatea lor de a oferi o judecată obiectivă;
• tabloul e completat de locul ales pentru desfăşurare, un oraş lipsit de orice relevanţă în peisajul F&SF actual, unde nu aveţi – şi nu avem – idee dacă există un public minimal interesat de F&SF; aşadar potenţialul comercial lipseşte şi de această dată.

Din toate aceste motive, nu intenţionez să particip, cu Millennium sau în calitate de persoană particulară, la Romconul din acest an sau la vreunul dintre cele ce vor avea loc în anii viitori, cîtă vreme modalitatea de organizare şi organizatorii vor rămîne aceiaşi. Ceea ce numiţi Romcon e doar o tentativă penibilă de turism cu pretext F&SF, iar în ceea ce priveşte activitatea mea turistică prefer să aleg destinaţii mai interesante, care să nu-mi solicite nervii, şi, în integralitate, un anturaj care să nu mă facă să strîmb din nas.

Am scris aceste rînduri cu tristeţe. Am avut ocazia să particip la destule convenţii de F&SF pe alte meleaguri, fie că e vorba de Franţa, Marea Britanie, Cehia, Ungaria sau Slovacia. Am văzut succesul Sci+Fi Fest-ului de anul trecut, cu care organizatorii Romcon au fost prea orgolioşi să se asocieze. Ei bine, Romconurile, aşa cum sînt ele organizate de ARCASF, sînt o glumă proastă – da’ proastă rău – în comparaţie cu cea mai neînsemnată manifestare externă la care am avut privilegiul de a participa. Şi încă ceva: regret asocierea multor oameni de valoare cu această mascaradă sinistră care uzurpă însăşi ideea de convenţie naţională. Sper, probabil zadarnic, că acest nou fiasco prefigurat le va deschide ochii.

•

Pe de altă parte, am toată disponibilitatea pentru a participa la AntareSF, întîlnirea organizată de cenaclul braşovean, şi la următoarea ediţie a Sci+Fi Fest-ului, dacă nu vor interveni motive ulterioare obiective. Sper că-i voi întîlni acolo pe mulţi dintre prietenii mei, mai toleranţi decît mine, care vor alege totuşi să participe la Romcon. Nu e vorba aşadar de o respingere în bloc a manifestărilor fandomului, ci pur şi simplu de refuzul de a fi complice la o şi mai acută tîrîre în derizoriu a ideii de convenţie de F&SF.

Later edit: Am reluat azi pe Metatexte articolul scris despre Romcon 2015 pe care l-am publicat în Ştiinţă & Tehnică. Îl puteţi citi aici.